La moartea unei lumi

15 martie 2012
Autor

N-am fost deloc în apele mele în ultimele zile. Nu credeam că dispariţia unui om să mă afecteze atât de tare. Cu atât mai mult cu cât nu-l întâlnisem decât o dată în viaţă şi nu ţineam legătura cu el. Dar moartea sa m-a afectat ca cea a unei rude pe care, deşi n-ai văzut-o de ani de zile, o aveai adânc sădită în suflet.

M-am întrebat, într-una din nopţile trecute, ce putea să mă întristeze într-atât, pentru că opera sa e nemuritoare, n-a luat-o cu sine în neant. Doar trupul efemer… Şi, reflectând în întunericul împrăştiat slab de lumina palidă a lunii, am conştientizat ce însemna acest om pentru mine, ce însemna pentru fanii săi. Că era puntea de legătură reală cu un timp al descoperirii, al visării – o epocă de care, prin moartea lui, ne simţim deodată despărţiţi. Separaţi cu o tăietură dură şi dureroasă. E ceea ce ne doare şi când moare un aproape al nostru: certificarea că nimic nu va mai fi ca înainte, că lumea e alta din acel moment, lipsită de momentele fericite din trecut.

Nu ne-am fi gândit vreunul că Maestrul va muri vreodată, deşi era firesc, era uman să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Atât doar că Maestrul nu era uman. Sau nu tocmai. Prin farmecele sale în chip de desene, căpătase statutul de Zeu, căci doar zeii sunt cei care se pot insinua în minţile adulatorilor şi pot crea lumi. Un zeu pe care l-am atins odată, la Timişoara, în 1994. O atingere aproape mistică în mintea mea, mascată de o simplă strângere de mână. Am fugit apoi pe o terasă şi, cu un ness în faţă, am savurat acea clipă incredibilă.

Iată că zeul a murit. Şi ştiţi bine ce se întâmplă când moare un zeu. Da, odată cu el moare o lume…

2 comentarii la "La moartea unei lumi"

  1. MAXIM on 15 martie 2012 at 10:58

    Ce simti tu, am simtit acum doi ani, cand a plecat alt blajin, Frank Frazetta, si, culmea, fara sa-l fi intalnit vreodata! Dar fantasya lui ma cucerise de mult timp, fiind una palpabila…mmm, palpabila, si, da, ma gandesc si la amazoanele-fete-femei-prada-capcana…
    Nu e mai putin grea despartirea de Jean Giraud, pe care l-am cunoscut cu aceeasi ocazie euroconica, fapt ce mi l-a apropiat mult, dar, uite, vine dupa cealalta… si or mai veni si altele… si as vrea sa ma tin tare, ca sunt om, nu sunt de piatra. As mai avea un indemn/corectie: inainte de a-i “omagia” pe maestri, de a-i “respecta”, e bine sa-i cunoastem! Suna aiurea, dar daca vezi avalansa de Like-uri si Share-uri, dar si comentarii care denota naivitate si ignoranta, cred ca intelegi ce vreau sa spun. Macar de-acum incolo unii dintre acesti bagatori in seama sa o faca! Dupa 1990, cand pentru noi (doi) a fost posibil sa ne intalnim cu personalitati ale sefeului si bedeului, mai mult in tara decat in afara ei, intalnirile cele mai importante bedeistice raman, pentru mine, cea cu Pierre Pascal si cea cu Jean Giraud, desi unul nu era desenator, iar celalalt nu era un idol. “In cunostinta de cauza”: RESPECT!

  2. MAXIM on 15 martie 2012 at 11:02

    Astazi, peste cinci ore, gandurile noastre alb-violet au o destinatie unica si precisa: Bazilica Sainte Clotilde 75007 Paris
    http://dreamworld.syndicart.net/forum/viewtopic.php?t=427&start=15

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


2 - = zero

Caută