Un ness cu dedicaţie

23 mai 2019
Autor

Povestea BeDeficului „Yes, Ness!” îşi trage originea dintr-o experienţă pe care am avut-o la Euroconul de la Timişoara, în 1994. Unul din invitaţii speciali la acea convenţie europeană a SF-ului era Norman Spinrad, scriitor american pripăşit (în urma succesului european al cărţilor sale) în Franţa. Editura Nemira, aflată pe val mare în acele momente, tocmai îi scosese o ediţie românească a celebrului său „The Iron Dream”, iar el venise cu soţia sa de atunci – scriitoarea Nancy Lee Wood – să ia contact cu publicul român. Toate bune şi frumoase – îmi amintesc că l-am prins să-mi dea un autograf pe carte în timp ce căuta disperat o toaletă – până la conferinţa sa în care a vorbit despre literatura SF, s-a lăudat cu statutul său de vedetă şi, mai ales, a vorbit despre experienţa sa în România. A menţionat câteva lucruri care nu-i plăcuseră deloc în ţara noastră, iar dacă părerea lui despre starea wc-urile publice era deplin justificată (mi-am amintit subit de aforismul lui Victor Martin – „Se spune că în wc-urile publice din străinătate poţi intra în ciorapi; dar cine te opreşte să intri în ciorapi şi în wc-urile publice de la noi?”), faptul că a descris cu scârbă cum orice român, acasă la el, îşi manifestă ospitalitatea propunându-ţi un ness, ba încă preparat cu un adevărat ritual – amestecând vârtos până când ness-ul face o spumă deasă – m-a lăsat cu gura căscată. Cum puteţi bea aşa ceva? Nu e cafea adevărată, e o porcărie sintetică!, exclamase convingător, aşteptând aprobări din sală. Care n-au venit… Şi ştiţi de ce? Pentru că majoritatea celor de acolo era mare băutoare de ness, iar eu, personal, eram „Eliot Ness” al trustului în care lucram şi „Ness King Cole” al Craiovei. El habar n-avea că ness-ul fusese unul din puţinele lucruri plăcute care mă ajutase să rezist în „epoca de aur”, un ness pe care măcar îl găseai la negru, în timp ce lactate şi cărnuri nici pomeneală! Omul acesta criticase chiar lichidul care avea pentru mine o valoare mult mai mare ca apa! Ce ştia el de aroma fermecată şi gustul divin care mă însoţea la lectura unei cărţi bune? Ce ştia el despre elixirul care mă liniştea „instant” după o zi zbuciumată de muncă la serviciu, astfel încât aproape că adormeam instantaneu?

Am simţit nevoia să-i răspund cumva şi, dacă pe moment nu am avut nici replică, nici ocazia să vorbesc pe larg cu el, am făcut-o aşa cum am crezut şi cred că o făceau şi artiştii adevăraţi – printr-o creaţie personală. Aşa a luat naştere acest BeDefic (dacă nu sunteţi lămuriţi ce este acela vedeţi aici). „Yes, Ness!” a apărut în 1999, ca supliment al revistei „Constelaţia Orion”, cu dedicaţie, şi i-am trimis un exemplar şi lui Norman Spinrad pe adresa sa din Paris, o adresă pe care o făcusem rost cu greu. Gestul meu n-a avut nicio consecinţă în ce mă priveşte. Nici un răspuns, nicio rumoare. Foarte probabil că n-a aflat conţinutul în detaliu, dat fiind faptul că textul era în română, dar titlul, ilustraţiile ar fi trebuit să-i dea o idee despre cam ce anume era vorba. Posibil să-l fi enervat mesajul şi atunci tăcerea ar fi fost justificată. Cred însă că la mijloc a fost vorba doar de o mare indiferenţă…

Asta-i povestea „poveştii”. Pe care vă las s-o parcurgeţi.

 

Tags: , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


6 - = unu

Caută