Aventurile unui blond într-un frac de pinguin

22 decembrie 2018
Autor

Povestea mea cu Pro-Parodia a început în 1987. Îi cunoşteam de mai multă vreme din spectacolele de mare succes pe care le ţineau în Craiova. Cu nu ştiu care ocazie, îl cunoscusem şi pe unul dintre ei, Marian Răţulescu, un bărbos oacheş căruia colegii îi spuneau „Gipsanul” şi care părea, după energia cu care susţinea imaginea grupului, un PR avant la lettre. Îi făcusem de altfel câteva desene cu imaginea lor, un poster uriaş în peniţă şi un model emblematic, serigrafic, pentru tricourile lor. Marian era (şi a rămas) un tip cu o curiozitate deosebită pentru toate sectoarele creative artistice. Şi poate că legătura ar fi rămas strict la întâlnirile cu el, la informările şi analizele făcute împreună apariţiilor editoriale sau scenice din domeniul divertismentului, dacă, în acel an, întreprinderea („firma”, pe înţelesul cititorului de azi) în care lucram n-ar fi constituit, în urma „importantelor directive” pe linie politică venite de la municipiu sau judeţ, o brigadă satirică. Vârsta şi faptul că nu aveam obligaţii familiale m-au împins direct în acea brigadă, iar sindicatul tocmise ca instructori două nume vedetă ale grupurilor de umor craiovene. Primul era Dan Coveianu, un personaj greu de uitat pentru iubitorii umorului din anii 70. Numele lui se lega de grupul „Mesaj”, un grup pe care, liceean fiind, îl savuram la spectacolele stundeţeşti, iar după anii 90, Coveianu avea să formeze, alături de Ducu Mogoşanu, populara, mai ales la radio, „Academie de Umor”. Celălalt nume era celebrul Miki (Mihai Eugen), unul din cei patru de la Pro-Parodia. Băiat subţirel (atunci), drăguţ şi plin de spirit, era febleţea fetelor şi punctul de carismă al grupului din care făcea parte. Mult mai târziu, avea să „mercenarieze” pentru primele apariţii televizate ale „Vacanţei Mari”, apoi  pentru un celebru sitcom, alături de Ţociu şi Palade.

 Cum am îmbrăcat fracul Pro

Întâlnirea cu Miki, care urmărise evoluţia mea la brigadă, apoi discuţiile lui la o bere sau un ness, toate acestea aveau să culmineze cu propunerea lui de a mă alătura grupului, nu doar ca actor, ci şi ca scenarist. Ceilalţi, cu care mă cunoşteam de altfel, au fost de acord. Marian a fost chiar încântat! Emil Rădinoiu, cunoscut mai ales drept „Poamă”, un tip cerebral şi foarte tehnic în interpretare, va deveni apoi celebru prin rolul vecinului Mitică din „Vacanţa Mare”. Celălalt, o figură foarte expresivă – Ionuţ Neagoe, era marcant prin seriozitatea şi solemnitatea lui de faţadă, în contrast cu bufoneriile de scenă, fapt ce stârnea ilaritate în sală. Grupul se afla de mai multă vreme într-o oarecare suferinţă. Pe de-o parte, plecarea lui George Călugăru, fondatorul şi creierul Pro-Parodiei, la o slujbă mai bună în altă localitate dăunase mai ales evoluţiei scenaristice. De atunci, mai multe personaje se perindaseră ocazional, ca şi mine, prin grup, fără însă să aducă îmbunătăţiri sensibile, în afară de farmecul şi umorul lor nativ. Pe de altă parte, Pro-Parodia era deja un grup-vedetă în circuitul umorului naţional, câştigase nu doar toate marile premii posibile la festivalurile de profil, dar şi o grămadă de epigoni. Stilul Pro se întâlnea în acel moment cam peste tot. Până şi celebrele lor fracuri fuseseră plagiate! Pro-Parodia nu mai ieşea în evidenţă, fusese ajunsă din urmă de plutonul imitator.

Ce era de făcut?

Mă integrasem în grup, învăţasem numerele lor de succes, ba chiar m-am şi produs pe mai multe scene în noua componenţă – Piteşti şi Băileşti sunt cele care îmi vin acum în minte. Pentru că aşteptările erau însă mari la capitolul de scenarii, am avut o discuţie cu Emil şi Miki la o cafea. Le-am explicat că grupul trebuie să facă un salt evolutiv, ca s-o ia iar în faţă. Scenetele burleşti şi parodierea brigăzilor erau amuzante, dar deveneau redundante cu vremea. Propunerea era o formă nouă de expresie scenică şi, pentru că genul pantomimei mi se părea destul de nefolosit, am crezut de cuviinţă că abordarea lui, combinată cu un scenariu de idee, se apropie mai mult de teatru şi ar putea fi noutatea aşteptată în registrul umorului românesc. Reacţii entuziaste, dar… care ar fi totuşi acel scenariu…?

Se uită în zare: Ionuţ Neagoe, subsemnatul, Gipsanul şi Miki. În fundal, Poamă se pregăteşte de intrare.

 „Zidul”

Ideea, rezumată, ar fi despre câteva personaje care se izbesc, rând pe rând, de un zid invizibil, situat între scenă şi spectatori. Încercările de a-l trece se dovedesc inutile şi, evident, ilare, apoi, un personaj orb, cu ochelari negri, defilează nonşalant prin zid, determinându-i şi pe ceilalţi să adopte atitudinea orbului şi să treacă astfel prin zid. Îmi imaginasem mai multe detalii amuzante şi, ca să fiu sincer, pornisem în elaborarea scenariului chiar de la acele detalii amuzante. La repetiţii, cu colegii de grup, am născocit împreună şi alte detalii.

Pentru că era un număr tăcut, ţin minte că la prima reprezentaţie m-a îngrijorat tăcerea adâncă a unei săli pline. Nu ştiam niciunul dintre noi cum va fi receptat acest nou număr, dar am fost răsplătiţi de entuziaste aplauze finale. Numărul a adus o serie de premii noi la festivalurile de la Călan, Vaslui, Bistriţa, Iaşi şi stârnea comentarii ale publicului după spectacole. Finalurile de reprezentaţie le orchestrasem cu ieşirea grupului la rampă şi cu ridicarea zidului dintre noi şi spectatori peste capetele noastre, fapt ce sporea intensitatea mesajului şi, implicit, a aplauzelor.

Toată lumea era mulţumită. Răsunetul ajunsese până la Teatrul Tănase unde am fost chemaţi „la interviu”, în fapt, să facem o prezentare scenică a numerelor cu care ne-am fi putut afişa în spectacolele lor. Nu-mi amintesc numele regizorului care a vizionat programul nostru, ştiu doar că ne-a întrebat clar care e semnificaţia, mesajul numărului cu „Zidul”, iar eu, pe sistemul explicaţiilor la cenzură cu care eram obişnuit în perioada cât am activat la revista studenţească „Mesaj comunist”, i-am spus că e vorba de o autodepăşire, de evoluţie prin ignorarea barierelor de orice natură care înfrânează aspiraţiile umane. I-am dat şi un exemplu, pe care îl aveam atunci proaspăt în minte, cu nişte inventatori care descoperiseră ceva ce Academia engleză decretase că e imposibil tocmai pentru că nu ştiuseră de verdictul academic. Mă rog, fie explicaţia mea nu a convins, fie s-au temut de alte interpretări, colaborarea a căzut. Interpretările, de fapt, nu erau ceva nou pentru noi. Mulţi din apropiaţi ne făcuseră cu ochiul, complice, sugerând că numărul făcea referire la zidul politic sau Zidul Berlinului, la faptul că ar fi sugerat de fapt o încercare de fugă din ţară etc. Majoritatea interpretărilor ne amuzau, ne simţeam însă mândri că astfel contribuiam la stimularea gândirii şi chiar interpretările diverse sugerau un număr deosebit ce comunica ceva publicului.

Ţin minte că, la Vaslui, ne-am trezit în camera de hotel, după spectacol, cu Doru Octavian Dumitru, venit să ne felicite şi să ne vorbească preţ de mai bine de o oră despre culisele şi tehnica de comediant. Regretatul Dan Sava, de la „Vacanţa Mare”, mi-a mărturisit şi el, peste ani, că nu se mai sătura vizionând acest număr, atât de mult îi plăcuse.

După acest important moment, şi grupul, dar şi spectatorii aşteptau noul pas. Va mai fi posibil un număr la nivelul acestuia? Sau a fost doar o încercare şi atât? Aşa că a trebuit să-mi pun din nou mintea la contribuţie…

Zidul

 „Zoo”

Un nou număr relativ simplu, dar, de data asta, cu mesaj direct. Noua pantomimă prezenta un personaj, mâncând alune, ce vizitează Grădina zoologică, iar la cuşca cu maimuţe observă că acestea cerşesc mâncare şi pot fi uşor educate dacă le dai câte o alună. Pentru început, spre amuzamentul lui, le determină să meargă în stil uman, apoi să facă gesturi umane şi chiar să scoată sunete articulate. Încet, încet, maimuţele se umanizează şi îl ignoră pe vizitator, care se enervează, îşi pierde cumpătul şi se dezumanizează, devenind maimuţă, de partea cealaltă a gratiilor.

Noul număr era chiar mai amuzant pentru public care răsplătea prin hohote de râs şi aplauze monentul de distracţie. Examenul fusese dat. Pro-Parodia absolvise noul salt calitativ cu brio şi îşi păstra statutul de vedetă în mişcarea umorului de amatori. Firesc ar fi fost ca următorul pas să ducă grupul pe scena profesioniştilor. Din păcate, „epoca de aur” făcea cu greutate concesii acolo unde calitatea era evidentă, iar după sângerosul 89, debandada socială a dus la destrămarea grupului.

Nişte maimuţe haioase.

În spatele gratiilor imaginare.

Doar amintirea…

N-a fost prea lungă trecerea mea prin grup. Un an şi ceva… Prin 1989 eram extenuat de multipla activitate pe care o aveam în afara serviciului de opt ore – redactarea revistei trimestriale „Orion”, activitatea cu brigada artistică a locului de muncă, producţia de benzi desenate şi de texte SF, plus spectacolele Pro-Parodia prin ţară, la festivaluri, care îmi mâncau multe zile libere sau fără plată. Cu regret, am dezbrăcat definitiv fracul Pro. Aveam şi alte motive: nu m-am simţit în stare să joc în continuare rolul de… actor. Era o meserie ingrată care, independent de starea sufletească pe care o aveai în acel moment, te forţa să interpretezi un rol şi să convingi publicul. Rămâne însă amintirea unor oameni minunaţi cu care am făcut echipă şi mai ales reacţia unui public anonim, sătul de un regim totalitar şi de nişte vremuri cenuşii-negre, un public care venea să râdă şi să fie stimulat intelectual. Un public care merita orice efort, chiar şi un drum chinuitor, într-o aspră iarnă, cu vagoanele neîncălzite ale unor trenuri care se târâseră 12 ore de la Craiova până la Bistriţa. Un public Pro care prefigura încă de atunci, spre ignoranţa mea, ideea unei schimbări majore.

(Textul face parte din volumul “Vinovaţi de umor – Şcoala craioveană de umor” de Radu Marini, Editura Man, 2016)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


9 - noua =

Caută