Michel Houellebecq sau nostalgia Pif-ului

1 iunie 2012
Autor

Poate nu mi-aş fi oprit asupra autorului francez dacă el n-ar fi fost unul dintre invitaţii speciali ai Târgului de carte Bookfest din acest an. Dar nici aşa nu mi-ar fi atras atenţia dacă, într-un interviu care a apărut cu ocazia manifestării, el nu s-ar fi exprimat că autorii care l-au impresionat sunt H.P. Lovecraft, Clifford Simak, Cyril Kornbluth, R.A. Lafferty, deoarece el citeşte mult science fiction. Un om care citeşte mult SF nu poate să scrie departe de acest gen, mi-am zis. Aşa că, la târg, am achiziţionat ediţia a doua a romanului care l-a făcut celebru – „Particule elementare”, apărut încă din 2006 la Polirom în traducerea lui Emanoil Marcu. Romanul a cunoscut o ecranizare făcută de Oskar Roehler care s-a ales cu un Urs de Argint la Festivalul de Film de la Berlin. Cartea am devorat-o în bună măsură în tren, la întoarcerea în Craiova, dar n-o să vă relatez subiectul, o să vă spun doar că e povestea a doi fraţi vitregi, cu destine, stiluri de viaţă şi personalităţi diferite, urmărite în paralel sau întrepătrunse.

Şi-acum, hai să vă incit curiozitatea, ridicând doar puţin coperta ca să citiţi câteva fraze din text:

 

„Memoria unei vieţi omeneşti seamănă cu o istorie consistentă a lui Griffiths, îi explicase, mult mai tîrziu, fratele său vitreg. Se aflau în apartamenul lui Michel, beau Campari, era o seară de mai. Rar li se mtîmpla să evoce trecutul, cel mai adesea discuţiile lor aveau drept subiect actualitatea politică sau socială; în seara aceea însă vorbiră despre trecut. „Ai amintiri din diferite momente ale vieţii, rezumă Michel, iar aceste amintiri se prezintă sub diverse aspecte; revezi gînduri, motivaţii sau chipuri. Uneori îţi aminteşti pur şi simplu un nume, de pildă pe acea Patricia Hohweiller despre care vorbeai adineaori şi pe care azi ai fi incapabil s-o recunoşti. Alteori revezi un chip, fără măcar să-i poţi asocia o amintire. În cazul Carolinei Yessayan, tot ce ştii despre ea s-a concentrat în cele cîteva secunde de o precizie absolută cînd mîna ta îi atingea coapsa. Istoriile consistente ale lui Griffiths au fost introduse în 1984 pentru a lega măsurările cuantice în naraţiuni verosimile. O istorie a lui Griffiths e construită pe baza unei serii de măsurări mai mult sau mai puţin aleatorii, făcute în momente diferite. Fiecare măsurare exprimă faptul că o anume cantitate fizică, eventual diferită de la o măsurare la alta, este cuprinsă, la un moment dat, într-un anume domeniu de valori. De exemplu, în timpul t1, un electron are o anume viteză, determinată cu o aproximaţie depinzînd de modul măsurării; în timpul t2, electronul e situat într-un anume domeniu al spaţiului; în timpul t3, are o anume valoare de spin. Pomind de la un subansamblu de măsurări, se poate defini o istorie, consistentă logic, despre care însă nu se poate spune că e adevărată; ea poate doar să fie susţinută fără contradicţie. Printre istoriile lumii posibile într-un cadru experimental dat, unele pot fi rescrise sub forma standardizată de Griffiths; ele sînt atunci numite istorii consistente ale lui Griffiths, şi totul se petrece ca şi cum lumea ar fi compusă din obiecte separate, dotate cu proprietăţi intrinseci şi stabile. Totuşi, numărul de istorii consistente ale lui Griffiths ce pot fi rescrise pornind de la o serie de măsurări este în general cu mult superior lui unu. Ai o conştiinţă a eului tău; această conştiinţă îţi permite să formulezi o ipoteză: istoria pe care eşti capabil s-o reconstitui pornind de la propriile tale amintiri e o istorie consistentă justificabilă în cadrul unei naraţiuni univoce. Ca individ izolat, perseverînd în existenţă un anume răstimp, supus unei ontologii a obiectelor şi a proprietăţilor, eşti absolut sigur de un lucru: trebuie neapărat să poţi fi asociat unei istorii consistente a lui Griffiths. Această ipoteză apriorică, o faci pentru: domeniul vieţii reale; n-o faci pentru domeniul visului.”

 

Fascinat, nu? Dar, ce mai găsim noi în uimitoarea carte a lui Houellebecq? Păi, un episod cu lecturile ce contribuie la formarea viitorului om de ştiinţă care este personajul Michel Djerzinski. Judecând cât de bine sunt descrise, concluzionăm că autorul romanului nu a fost deloc străin de aceste lecturi.

 

„Deşi sosit după începerea anului şcolar, Michel se adaptă bine la gimnaziul din Crecy-en-Brie şi trecu fără greutate în clasa a şaptea. În fiecare joi cumpăra revista Pif, care tocmai îşi înnoise formula. Spre deosebire de mulţi cititori, el n-o cumpăra în primul rînd pentru gadget, ci pentru povestirile de aventuri. Traversînd epoci şi decoruri de o mare varietate, aceste povestiri aduceau în scenă cîteva valori morale simple şi profunde. Ragnar Vikingul, Teddy Ted şi Apaşul, Rahan „fiul vremurilor sălbatice”, Nastratin Hogea care-i lua peste picior pe viziri şi califi: toţi ar fi putut împărtăşi aceeaşi etică. Michel devenea tot mai conştient de această etică şi avea să rămînă definitiv marcat de ea. Nietzsche nu-i provocă decît o scurtă iritare, iar Kant nu făcu decît să-i confirme ceea ce ştia deja. Morala pură este unică şi universală. Ea nu suferă, în timp, nici degradare şi nici adăugire. Nu depinde de niciun factor istoric, economic, sociologic sau cultural: nu depinde de absolut nimic. Nedeterminată, ea determină. Necondiţionată, condiţionează. Altfel spus, e un absolut.

O morală ce poate fi respectată în practică e totdeauna rezultatul amestecului în proporţii variabile de elemente morale pure şi de alte elemente cu origine mai mult sau mai puţin obscură, cel mai adesea religioasă. Cu cît elementele de morală pură vor fi mai numeroase, cu atît societatea-suport a respectivei morale va avea o existenţă mai lungă şi miai fericită. La limită, o societate guvernată de principiile pure ale moralei universale ar dăinui cît lumea.

Michel îi admira pe toţi eroii din Pif dar preferatul lui era neîndoielnic Lup-Negru, indianul singuratic. Nobilă sinteză între apaş, sioux şi cheyenne, Lup-Negru colinda la nesfirşit preria, însoţit de calul Shinook şi de lupul Toopee. Nu numai că acţiona, sărind mereu în ajutorul celor slabi, dar îşi comenta mereu propriile acţiuni pe baza unui criteriu etic transcendent, poetizat uneori prin diferite proverbe dakota sau cree, alteori mai sobru, printr-o referire la „legea preriei”. Peste ani, Michel continua să-l considere tipul ideal al eroului kantian, acţionînd întotdeauna „ca şi cum ar fi fost, prin maximele sale, un membru legiuitor în regatul universal al scopurilor”. Unele episoade ca Brăţara de piele, cu personajul tulburător al bătrînei căpetenii cheyenne care cerceta stelele, depăşeau astfel cadrul cam strîmt al povestirii de aventuri, cufundîndu-se într-un climat pe de-a-ntregul poetic şi moral.

(…)

În aprilie 1970, a apărut în Pif un gadget ce avea sa rămînă celebru: praful vieţii. Fiecare revistă era însoţită de un pliculeţ conţinînd ouăle unui crustaceu marin minuscul, Artemid salina. De cîteva mii de ani, aceste organisme erau într-un stare de viaţă suspendată. Pentru a le readuce la viaţă, procedura era destul de complexă: apa trebuia decantată timp de trei zile, încălzită uşor, apoi se adauga conţinutul plicului şi se agita uşor. În zilele următoare, recipientul trebuia ţinut lîngă o sursă de lumină şi căldură; se adăuga regulat apă la temperatura potrivită pentru a compensa evaporarea; amestecul trebuia clătinat uşor pentru a fi oxigenat. Cîteva săptămîni mai tîrziu, în vas mişunau o mulţime de crustacee translucide, la drept vorbind cam scîrboase, dar incontestabil vii. Pînă la urmă, neştiind ce să facă cu ele, Michel le-a aruncat în Grand Morin.

În acelaşi număr, douăzeci de pagini de aventuri aduceau cîteva amănunte despre tinereţea lui Rahan, despre împrejurările care făcuseră din el un erou solitar al timpurilor preistorice. Pe cînd era copil, clanul său fusese decimat de o erupţie vulcanică. Tatăl său, Crao înţeleptul, murind, nu-i lăsase moştenire decît un colier cu trei gheare. Fiecare gheară simboliza o calitate a „celor care merg în două picioare”, oamenii. Erau acolo gheara fidelităţii, gheara curajului şi, cea mai importantă din toate, gheara bunătăţii. De atunci, Rahan purta acest colier, încercînd să fie demn de ceea ce simboliza el.”

 

V-am trezit curiozitatea, nu?

Houellebecq – un autor care trebuie studiat. Nu pierdeţi o întâlnire cu el, dacă aveţi ocazia: azi şi mâine va sta faţă în faţă cu publicul său, de la ora 15.

 

Michel Houellebecq

Michel Houellebecq

9 comentarii la "Michel Houellebecq sau nostalgia Pif-ului"

  1. Marian Mirescu on 1 iunie 2012 at 15:44

    Mie, nu curiozitatea, ci nostalgia :)

  2. Eugen on 1 iunie 2012 at 22:09

    Este evidentă nostalgia, dar Pif şi Rahan sunt doar ancore mimetice ale unui trecut care are semnificaţia copilăriei. Nostalgia este după copilărie, care pe mulţi i-a părăsit, lipsindu-i de curiozitate, de spiritul ludic, de nevoia de a învăţa continuu. Maturizarea nu constă în debarasarea de atributele copilăriei, ci armonizarea cu noua experienţă. Ceea ce multe persoane îmbătrânite degeaba consideră maturizare, este doar osificarea spiritului, inflexibilizarea gândirii şi creşterea intoleranţei. Exact asta încearcă să evite Houellebecq, Pif, Rahan sau Moebius.

  3. Victor Martin on 3 iunie 2012 at 18:46

    Cea mai scumpă piesă de benzi desenate din lume, coperta lui “Tintin în America”, realizată în 1932 de Herge, a atins un nou record: ea a fost adjudecată cu 1,3 milioane de euro, la o licitaţie organizată ieri, a anunţat firma Artcurial, citată de Agerpres.

    “Piesa s-a vândut cu 1.338.509,20 euro (cheltuieli incluse) unei persoane care a vrut să rămână anonimă”, a anunţat purtătorul de cuvânt al casei de licitaţii. Precedentul proprietar, şi el rămas anonim, o cumpărase cu 764.218 de euro în 2008.

    Casa de licitaţii, care nu a făcut publică estimarea înaintea şedinţei, se aştepta totuşi la mai puţin de un milion. Acum, recordul din 2008 a fost bătut.

  4. Viorel Pîrligras on 3 iunie 2012 at 23:27

    Era să zic: ca la noi!

  5. A. Buzdugan on 4 iunie 2012 at 10:07

    Explicabila nostalgia dupa Pif-uri si dupa usurinta cu care puteau fi decelate notiunile de bine si de rau. Mai ales ca acum nu mai exista lucruri similare pentru copii si tineri, locul BD-urilor fiind luat de niste desene animate execrabile, atat ca realizare, cat si ca mesaj…

  6. Viorel Pîrligras on 4 iunie 2012 at 11:13

    În afara României există totuşi reviste cu valenţe educative. Sunt structurate pe paliere de vârstă, dar nu exclusiv BD. Faptul că revistele BD au cam dispărut şi la ei ţine de evoluţia pieţei care e axată pe albume BD. Despre România, ce să zic? Nu mai există BD ca fenomen de masă popular, nu doar ca segment pentru copii. Puţinele apariţii de pe piaţă sunt haotice şi în general experimentale, ca să nu mai vorbesc că şi tirajele sunt confidenţiale. Deci, ce să mai vorbim despre caracteristica educativă?

  7. Victor Martin on 4 iunie 2012 at 13:18

    Mai mult decat ideile, conteaza stilul; vezi Florin Pucă. La noi, azi, unii au idei si nu stiu să deseneze, altii stiu sa deseneze si nu au idei. Romanii, care le stiu pe toate, nu lucreaza in echipa, ca americanii. Cand nu ai nimic de castigat, nu castigi.

  8. Viorel Pîrligras on 4 iunie 2012 at 23:23

    Pucă n-ar putea trăi şi crea în zilele de azi. Alte timpuri, altă boemă…

  9. Alin on 5 iunie 2012 at 14:15

    Își așteaptă rândul Particulele Elementare de ceva vreme pe lista mea de lectură. Cred că în câteva zile vine și vremea lor în sfârșit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


şase - = 4

Caută