Despre stigmatizata „Stigmata”

16 februarie 2012
Autor

O mică madlenă nostalgică

Prin 1990-1991, l-am cunoscut pe „papa” Pascal. Îi spun „papa” mai ales pentru că era chiar un Papă al benzilor desenate, aşa cum l-a botezat şi presa franceză, cotidianul „Le Monde” în special. În întâlnirile cu el, eu, tânărul devorator de benzi desenate, am dorit să profit de cunoştinţele sale enciclopedice în domeniul BD şi l-am asaltat cu întrebări despre unii sau alţii din autorii occidentali. Îmi oferea informaţii anecdotice, cu şarmul său – puţin brutal, puţin autoritar, dar teribil de amuzant. Era chiar surprins că, din relativ puţine publicaţii care ajunseseră în România „epocii de aur”, reuşisem să-mi formez o imagine despre adevărata lume a BD-ului. Aşa se face că l-am întrebat şi despre un autor numit Lorenzo Mattotti. A căscat ochii mari şi mi-a răspuns: „Formidabil! În Franţa, nu ştiu dacă sunt câţiva care au auzit despre el. Iată că vin în România unde nu există cu adevărat bandă desenată şi sunt întrebat de el!” Într-adevăr, la acea dată, fenomenul Mattotti nu explodase încă în lumea BD. Publicase relativ puţin albume – „Spartolo”, „Doctor Nefasto”. Despre „Feux” ştiam, micuţa bijuterie BD apăruse prin anii 80 prin „Matal Hurlant”, iar eu, mulţumită lui Ion Doru Brana, reuşisem să văd astfel câteva planşe. Suficient ca să fiu fascinat de cromatica deosebită, dar mai ales de modalitatea narativă folosită de Mattotti. Azi, privind retrospectiv, nici nu mă mai miră universul ameţitor pe care autorul l-a creat între timp, trendul ascendent BD pe care l-a avut în aceşti 20 din urmă ani.

 

Cine-i infamul Mattotti?

Bucuria anunţului că o editură din România îi va publica un album a fost însă eclipsată de atitudinea unui personaj, altfel băiat bun, organizator de saloane, doar că în cel de anul trecut se pare că n-a mai fost implicat, drept pentru care a răbufnit public cu un articol veninos împotriva organizatorilor. Ce spunea domnia-sa despre Mattotti, acolo? Că e, alături de Edmond Baudoin, un autor BD “original”, cu un public limitat chiar şi în ţara lui şi se mira că un desenator italian este invitat de Institutul Francez din Bucureşti ca oaspete de onoare, în defavoarea altora. Daţi o simplă căutare pe Google după numele autorului. Veţi găsi cca 440.000 de rezultate relevante, 133.000 de ilustraţii, majoritatea cu inegalabilele lui desene şi picturi. Veţi putea citi despre Mattotti că a terminat Arhitectura, că are o operă suficient de mare în registrul plastic, în care a executat nenumărate afişe pentru evenimente majore precum Festivalul Cannes 2000, „Lire en fête” sau pentru multiplele campanii ale Primăriei din Paris, că a realizat coperte de publicaţii, precum “The New Yorker”, “Le Monde”, “Suddeutsche Zeitung”, că a desenat modele vestimentare pentru cele mai mari case de modă, că în 2004 a lucrat pentru filmul “Eros” de Wong Kar-Wai, Soderbergh et Antonioni, creând legături între cele trei episoade. În registrul BD, edituri importante precum du Seuil, Les Humanoïdes Associés, Albin Michel sau Casterman i-au publicat peste 14 albume. Ştiţi de ce atâta activitate în Franţa? Pentru că, din anii 80, Mattotti trăieşte şi lucrează… în Franţa, evident. Asta ca să nu ne mai întrebăm de ce Institutul Francez din Bucureşti a invitat un „italian”. A ilustrat de asemenea numeroase cărţi pentru copii, dintre care “Pinocchio” de Collodi, “Le pavillon sur les dunes” de Stevenson şi “Eugenio” care a fost distins în 1993 cu Marele Premiu la Bratislava, iar în 2003 Mattotti a câştigat Eisner Award cu romanul său grafic „Dr Jekyll & Mr Hyde”. În 1995, Palazzo delle Esposizioni din Roma şi Frans Hals Museum din Haarlem i-au dedicat o retrospectivă, iar alături am postat o fotografie de la una din şedinţele de autografe de la Internationaler Comic-Salon Erlangen 2006, din Germania, unde invitatul special Lorenzo Mattotti a semnat şi afişul. Asta ca să nu mai credem că e un ilustru necunoscut, cu un public limitat.

 

Mattotti la Internationaler Comic-Salon Erlangen 2006, Germania

Mattotti la Internationaler Comic-Salon Erlangen 2006, Germania

Stigmate, stigmate…

Dar să trecem la recenta editare în limba română a acestui autor – „Stigmata”. Un album (pot să-i spun aşa deoarece condiţiile grafice de apariţie sunt excelente: hârtie bună, copertă cartonată, tipar impecabil) despre care, acelaşi personaj cu frustrări publice afirma că, împreună cu cartea BD „Travesti” de Cărtărescu şi Baudoin, „oferă publicului cititor adevărate blasfemii şi dejecţii pseudo-artistice”. Să vedem aşadar despre ce este vorba.

Aşa cum îl prezintă şi editorii – Editura Art împreună cu „Jumătatea plină” – subiectul se înfăţişează în felul următor: „O pădure de sârmă ghimpată, aridă şi confuză, astfel descrie Mattotti viaţa eroului pe care l-a desenat. Cu palmele găurite, un singuratic beţivan, fără obligaţii sau loc de muncă, primeşte două dintre cele cinci stigmate ale lui Iisus. Răni ce nu se închid şi sângele care curge neîncetat. Cu totul inexplicabil. Bărbatul devine rătăcitor, un proscris. Straniul lui «talent» stârneşte spaimă, devoţiune, dezgust, fascinaţie – pe scurt, aproape întreaga paletă de emoţii umane, până la dezlănţuiri de violenţă, în pragul morţii. Întors din întuneric, transfigurat de aceste răni misterioase, el descoperă în cele din urmă un sens profund al propriei vieţi: o renaştere, poate chiar o răscumpărare a sufletului.”

Povestea ar părea simplă dacă n-am lua în considerare lecţia autorilor despre funcţionarea „mecanismului” transfigurării şi recăpătării statutului uman. Aproape o iniţiere în abisul sufletului pe tot parcursul evoluţiei personajului. Nu aflăm numele lui, ştim doar că i se spune „sfântul” în cadrul circului ambulant sau „P.” la Spitalul regional din M. unde ajunge în cele din urmă. Ştim de asemenea că este legat psihanalitic de copilărie, stigmatele apărându-i după o experienţă onirică în care se confruntă cu propriul eu – „pruncul cel blond de altădată (care) într-o noapte a schimbat noaptea sufletului meu în şuvoaie de lumină”. Cu toate că stigmatele, expresia neprihănirii şi curăţeniei sufleteşti, ar fi trebuit să-i aducă pacea interioară şi smerirea, P. se afundă în experienţe îngrozitoare, în bună parte determinate de lumea aspră şi intolerantă din jur – precum cea în care asistă la brutalizarea şi incendierea unui vagabond, la finele capitolului I, sau la violul şi schilodirea soţiei lui din finalul capitolului II –, dar şi rezultat al neînţelegerii statutului său în această lume în care evoluează complet debusolat.

Evident, decăderea are un punct terminus în care, pe lângă persoana dragă, îi moare şi speranţa (da, speranţa moare ultima), simbolizată prin colacul de salvare-răţuşcă ce va trona drept cruce câtorva cadavre de animale pe care le îngroapă creştineşte în memoria soţiei dispărute. De aici intervine neantul sufletesc, căci P. devine o legumă umană într-o baltă uriaşă de sânge. Chiar şi tonul povestirii se schimbă în acest punct, trecând de la confesiunea personajului la relatarea dintr-un jurnal al unei călugăriţe din cadrul spitalului. După o perioadă de vreun an de stare inertă, P. se identifică la un moment dat cu lumea morţilor, acordând atenţie doar cimitirului şi operaţiunilor de înmormântare a semenilor săi din spital.

Ieşirea din stare o găseşte printr-o carte de rugăciuni care îi este oferită de călugăriţă şi, dacă povestea s-ar fi oprit aici, ai fi putut crede că regăsirea Divinităţii este soluţia şi mesajul acestui roman. Doar că există şi un epilog care schimbă puţin datele problemei. Căci P. n-a fost niciodată ateu, Divinitatea este recunoscută de el chiar din capitolul I, când îşi pune întrebarea „De ce? De ce vrut Dumnezeu să-mi ia minţile?” şi chit că spune apoi că n-a crezut niciodată în El, simplul fapt că recunoaşte intervenţia divină în cazul stigmatelor sale este suficientă. Şi îngroparea câinilor, în apogeul durerii sufleteşti, este un gest creştinesc. Autorii ne spun printre rânduri că Dumnezeu există în oameni, ei se vindecă în lumina stigmatelor lui P. prin simpla lor credinţă, nu prin convingerea personajului care nu ia nimic în serios.

Epilogul este cheia problemei. Când îl descoperim pe eroul nostru povestindu-şi viaţa unor homeless-i ce dorm sub un pod. Când descoperim că P. îi ajută, aducându-le mâncare şi pături călduroase în iarna friguroasă. Când descoperim că P. înţelege rostul solidarităţii umane şi compasiunea faţă de semeni, astfel încât lumea întunecoasă şi rece devine, grafic realizată prin ninsoarea abundentă, din ce în ce mai luminoasă şi mai albă, până ce se transformă într-un alb absolut.

Are rost să explic mesajul unora care văd valoare adevărată doar în banda desenată de divertisment, gen Pif şi Hercule, Asterix, Lucky Luke et cie şi aruncă noroi în acest gen de poveste?

 

„Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

Jocul umbrelor în compoziţie - „Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

„Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

Mattotti excelează în haşura neregulată şi obţine efecte dramatice prin atenţia acordată cerului ca fundal - „Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

„Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

Imaginile onirice, specifice operei lui Mattotti - „Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

„Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

A se observa în sublima compoziţie jocul liniilor - „Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

„Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

Naraţiunea cinematografică, fără cuvinte - „Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

„Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

Descrierea locului prin imagini - „Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

„Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

Studiu de discurs al personajului - „Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art/ „Jumătatea plină”, 2011

Mattotti în „Stigmata”

Îngăduiţi-mi încă vreo câteva cuvinte despre realizarea artistică a volumului. Ceea ce mă impresionează în opera maestrului Mattotti, în afara grafismului personal, dezinhibat, dar profund echilibrat în jocuri de alb-negru, cu tente impresioniste în aranjarea umbrelor, este regia, felul de a povesti grafic. Cunoşteam măiestria artistului şi din celelate albume BD ale sale. În „Caboto” (Casterman, 2003), scenariul lui Zentner relata aproape sec şi documentar istoria navigatorului şi cartografului Sebastian Caboto, căruia i se atribuie prima hartă completă a planiglobului. Mattotti reuşeşte acolo un tur de forţă, făcând captivantă povestea prin „mişcarea de aparat” asupra personajelor statice, jocul ochilor în compoziţii suprarealiste, sau detalii ridicate la rang de subiect în casete. În „Docteur Jekyll & Mister Hyde” (Casterman 2002), pe un scenariu de Kramsky, o abordare liberă după cartea lui Robert L. Stevenson, animă povestea sobră într-un stil coloristic foarte vioi, realizând o naraţiune grafică în stilul suprarealist al lui René Magritte. În „Le bruit de givre” (Editions du Seuil, 2003), pe un scenariu al aceluiaşi Kramsky, Mattotti face un joc de tablouri. Fiecare casetă este un afiş, o compoziţie savantă de culoare ce narează epopeea personajului Samuel, plecat pe alte meridiane, după soţia ce-l părăsise. O redescoperire a eu-lui, o devenire a tatălui-tată şi a viitorului copil, o poveste despre generaţii prin redescoperirea identităţii.

În „Stigmata”, jocul grafic adaugă multe scenariului. Furtuna ce-i răvăşeşte existenţa lui P. este narată aproape cinematografic pe circa 20 de pagini, fără mult text, doar imaginile întunericului şi exasperării. Un alt detaliu care dă măsura artei narative BD a lui Mattotti este figura personajului. Este un chip aflat tot timpul în umbră. Figura sa se luminează doar în câteva ipostaze: imediat după revelaţie, cînd a căpătat stigmatele,  când i se face cazierul şi este analizat complet, când face dragoste, în visul revenirii şi în final, când tămăduieşte un bolnav. Ieşirea figurii la lumină este subliniată clar în epilog. Ce-i reuşeşte însă teribil lui Mattotti sunt scenele onirice, în care liniile, umbrele şi luminile, formele instabile dau măsura artei sale. Viziunea în reverie a lui P. asupra persoanei sale, din capitolul final, este o adevărată mică nestemată, nu doar a benzii desenate, ci şi a artei plastice ce defineşte artistul Mattotti.

 

„Caboto” de Lorenzo Mattotti şi Zentner, Casterman, 2003

„Caboto” de Lorenzo Mattotti şi Zentner, Casterman, 2003

„Caboto” de Lorenzo Mattotti şi Zentner, Casterman, 2003

„Caboto” de Lorenzo Mattotti şi Zentner, Casterman, 2003

„Docteur Jekyll & Mister Hyde” de Lorenzo Mattotti şi Kramsky, Casterman, 2002

„Docteur Jekyll & Mister Hyde” de Lorenzo Mattotti şi Kramsky, Casterman, 2002

„Docteur Jekyll & Mister Hyde” de Lorenzo Mattotti şi Kramsky, Casterman, 2002

„Docteur Jekyll & Mister Hyde” de Lorenzo Mattotti şi Kramsky, Casterman, 2002

„Le bruit de givre” de Lorenzo Mattotti şi Kramsky, Editions du Seuil, 2003

„Le bruit de givre” de Lorenzo Mattotti şi Kramsky, Editions du Seuil, 2003

„Feux” de Lorenzo Mattotti, Editions Albin Michel, 1986

„Feux” de Lorenzo Mattotti, Editions Albin Michel, 1986

Claudio

Despre Claudio Piersanti ştiu prea puţin lucruri şi mărturisesc că nu i-am citit vreunul din romanele sale, deşi se bucură de o oarecare celebritate, iar unele au fost premiate precum „Luisa e il silenzio” (1997, distins cu Premiul Viareggio). N-am citit din cauză că niciun volum n-a fost tradus în româneşte. Ştim totuşi, din prezentarea editorului, că lucrează şi ca scenarist pentru industria filmului şi televiziune şi am convingerea că această specializare a survenit în urma colaborării cu Mattotti la „Stigmata”.

Într-o prezentare făcută de el la ediţia „Stigmatei” de la Seuil, 1998, povesteşte despre întâlnirea cu Mattotti: „La Paris, am intrat într-o librărie italiană şi am cumpărat câteva serigrafii semnate Mattotti, care îmi plăcea mult ca artist. Cu toate că am locuit multă vreme împreună în acelaşi cartier, la Bologna, nu-l cunoşteam pe Lorenzo personal. În acea librărie – mi-a spus librarul văzându-mi numele pe cartea de credit – Mattotti îmi cumpărase volumul de povestiri. Iar o serigrafie (cea intitulată „Nocturna”) a devenit coperta uneia din cărţile mele. Astfel ne-am întâlnit (…) Înainte de a-l cunoaşte, nu scrisesem niciodată vreun scenariu, fie de film, fie de bandă desenată.”

 

(În loc de) concluzii

Nu, n-o să le menţionez aici. De altfel, cred că ele reies din întregul text. Vă propun în schimb altceva: cumpăraţi şi citiţi acest roman grafic. Trageţi singuri concluziile şi apoi încercaţi să recunoaşteţi cinstit dacă banda desenată este doar un segment publicistic pentru cei mici sau mai mult decât atât. Poate că de această maturizare are nevoie banda desenată pentru cititorii români. Pentru că cititorii români de BD, chiar dacă în număr mic, sunt totuşi adulţi.

 

stigmata

stigmata

„Stigmata”, de Lorenzo Mattotti şi Claudio Piersanti, Editura Art împreună cu „Jumătatea plină”, 2011. 190 pagini. Aş adăuga doar la performanţa editorială şi traducerea în limba română care-i aparţine lui Florin Dumitrescu, o traducere aproape bună, cu multe rezolvări inspirate la capitolul argou.

4 comentarii la "Despre stigmatizata „Stigmata”"

  1. MAXIM on 16 februarie 2012 at 13:34

    Lucrarea merita mai mult decat o afurisire si o cronica, mai mult decat restauratoare. Ar fi abia un inceput de dezbatere. La noi, vai, inceputul este o realizare in sine.
    Acum, macar unii stiu care era motivul supararii ne(mai)pomenitului nostru coleg de bedea nationala :)
    Corectitudinea referentiala impunea o trimitere la luarea de pozitie a acestuia, in folosul celor care nu o cunosc.
    http://www.facebook.com/balaurian/posts/371842482843486#!/groups/270230106378996/?notif_t=group_r2j

  2. Viorel Pîrligras on 16 februarie 2012 at 14:45

    Nu am considerat necesar să fac o trimitere pentru că: 1) bedeiştii ştiu deja despre ce este vorba; 2) nici personajul citat nu este important în discuţia de faţă, am vrut doar să punctez că există (şi) alte puncte de vedere faţă de acela care, în lipsa unor cronici sau discuţii publice pe marginea albumului, ar putea da impresia că este o concluzie generală, ceea ce nu mi se pare corect, cu atât mai mult cu cât, din punctul meu de vedere, îmi sună eronat sau rău-voitor. De altfel, am căutat ca textul să nu fie polemic, nu mă interesează o polemică cu personajul citat, atâta vreme cât domnia-sa nu ştie nici să-şi argumenteze verdictele, nici să poarte un dialog civilizat, fără invective sau porecle sarcastice.

  3. MAXIM on 16 februarie 2012 at 15:04

    Ai vrut sa eviti EVENTUALA polemica obisnuita, inteleg, dar poate incepea DEZBATEREA de care ziceam.
    Mentionarea in chestiune ar fi fost o simpla nota de subsol.
    Dar, repet: inteleg.

  4. Alin on 17 februarie 2012 at 23:12

    Poate cu ocazia noului blog al dumnealui va și înflori această dezbatere (cu toate că nu-i prea văd rostul).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


7 - cinci =

Caută