Virgil Dumitrescu, pictorul

 Îmi propusesem să scriu mai demult despre creaţia poetică a colegului meu de serviciu, dar nu ştiu de ce tot am întârziat, aşa că textul acesta apare doar întâmplător (sau nu) de ziua marelui poet naţional, o zi dominată însă de protestele sociale anti-guvernare. Dar, la urma urmei, şi poezia e o formă de protest, dacă stăm să gândim bine…

Virgil Dumitrescu este gazetar de meserie şi editorialist de frunte în presa craioveană şi cea olteană. Ca tot românul, în timpul liber este poet, adică are acea capacitate de a-şi vedea şi comenta viaţa în imagini lirice, iar calitatea asta îl face probabil să dea mai uşor piept cu şicanele de zi cu zi. Prolific de la o vreme, anul trecut a scos două volume care au fost distribuite la prieteni, fără tam-tam-ul pe care îl fac de regulă poeţii – cu lansări şi lecturi publice –,  într-o atitudine normală de om pentru care lirismul este ceva cotidian, nu un eveniment.

N-o să analizez calitatea volumului „Patru mâini şi o aripă” (Editura Autograf MJM, 2011) pentru că nici nu sunt critic literar de profesie, nici nu cred că despre poeţi se poate spune că unul scrie mai bine decât altul atâta vreme cât poezia fucţionează cu trăiri intime şi metafore neinventariate. O să vă spun doar că, citind volumul şi cunoscând autorul, am remarcat reflectate dimineţile în care scrie editorialele: „cafeaua matinală care cade/ mai grozav decât o licoare predestinată/ nopţilor albe./ impresiile care dau năvală fără să mă întrebe./ apoi capcanele colii de scris/ de pe care lacrimile de fericire îşi iau/ tălpăşiţa/ mai ceva ca o ploaie de stele./ şi verbele care aşteaptă pocnetul de pistol.” (reacţia adversă a poemului (I)) Şi probabil că e o trăire mai veche, spun eu în glumă, căci autorul a renunţat de o vreme la coala de scris în favoarea monitorului: „aceste clicuri îţi sunt destinate. cândva/ departe/ se vor deschide/ aşa cum în noaptea de sânziene/ se deschide bolta cerească” (parcă îţi pleacă din irişi săgeţi otrăvite); „ar putea fi o noapte cu happy-end amânat./ se vede pe monitor cum vinul/ pierzaniei/ aleargă prin sângele nostru.” (happy-end amânat)

În fine, redau aici două poezii care mi-ai plăcut – poezia este o chestie de gust, nu? – şi vă las să gustaţi şi voi imaginile pe care acest pictor al metaforei le-a trasat pe pânza imaginară a cărţii:

 

scrisori netimbrate

 

scriu pentru uzul intern. se aplică în dreptul

inimii

când o ia razna

ca un plasture care îţi asigură bătrâneţea

pentru încă o lună sau două

dacă nu spargibuturugi. se aplică pe suflet

care însă trebuie localizat

cu asistenţă de psiholog. altminteri

apar efecte contradictorii.

aceste scrisori

netimbrate

nu vor ajunge decât în coşul cu hârtii

la concurenţă

cu nimicurile aruncate de dumnezeu într-o

zi

de inspiraţie.

 

(Sâc; n-a fost să fie – au ajuns în volum! n.n.)

 

sora mea de salon (II)

 

nu mai pune întrebări de o sută

de puncte

şi nu-mi vârî termometrul sub limbă gata

să-l expulzeze

e un punct zero care se simte în aer

care pândeşte ca o felină.

poate milady te pufneşte râsul şi totuşi

fii rezonabilă.

fii de salon.

rogu-te.

nu-mi vârî termometrul sub limbă.

iese poemul peltic.

 

(N-a ieşit, nu – n.n.)

 

Profit de ocazie ca să postez şi câteva versuri preferate de mine, versuri care fac parte din volumul „Van Gogh, poetul” (Editura Aius, 2010) şi care amintesc, prin muzicalitatea lor, de limba poetică spargă născocită de Nina Cassian sau de lirismul original al lui Lewis Carol cu ale sale „Granchioase şi frazbile”.

 

Poeme în licanta veche

 

Doi lipintori-nepereche

se-nţărc în licanta veche:

– Colivia coliveşte

şi coliva ce mai deşte?

 

Desc de-o vreme crucifix

de paingen luat la fix

şi-ncă alte tarantule

telelind la carambule

 

Am băgat atunci în ac

şi de clipă, şi de veac

să lumânăresc şi eu,

să mă-ncolăcesc mereu

 

Şerpui-m-aş şerpui

cât e să conjug a fi

şi când jugul crapă-n două

m-oi roi în bob de rouă

 

Ca să mă orbesc ierbeşte

de lumina ta din deşte

şi de farurile tele

când mă fluturam cu ele

 

Pe genunche şi în cot

până mă uscai de tot

– Da şi eu când coliveşte

e ceva ce mă izbeşte

 

Viile de aguridă

ce viuesc prin pălămidă,

doi lipintori-nepereche

se-nţărc în licanta veche