Toată copilăria am fost fascinat de imaginea marelui actor Emil Botta. Fiecare rol pe care i-l vedeam pe micul ecran al televizorului Smaragd era unul memorabil. Fiecare cuvânt pe care-l rostea era unul profund şi încărcat cu emoţie, reflectând un suflet zbuciumat, plin de probleme adânci. Imaginea asta a lui nu mi-a ieşit din minte niciodată, aşa că am fost foarte contrariat când, spre finalul adolescenţei, am descoperit în librărie un volum de poezie cu numele său. Nu-l ştiam şi poet. Apoi mai era o anomalie. Cartea nu era tocmai o plachetă, aşa cum era (este) uzual, ci o ditamai antologie de 400 de pagini, cuprinzând trei volume ale sale. Ca să cumperi o cărămidă lirică trebuie să fi citit deja ceva din opera autorului şi să-l iei pentru colecţia personală sau să te fascineze într-atât în librărie încât să intri în lectură şi să nu mai ieşi din ea nici după o oră. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Regăseam în versurile citite gesturile şi pronunţia răspicată, declamativă, a actorului Emil Botta. Plus atmosfera morbidă, sfâşietoare, la limita nebuniei. Şi m-am îndrăgostit pe loc de lirica bottiană. Recitesc din când în când volumul, de fapt nu cap-coadă, ci deschizând la întâmplare, apoi mă cufund în lectură până la epuizarea paginilor. Am regăsit de fiecare dată aceeaşi plăcere, aceleaşi emoţii care mă îndemnaseră atunci să-i învăţ pe dinafară câteva poeme. Şi nu ştiu nici azi dacă personalitatea poetului mă copleşeşte într-atât sau doar mă regăsesc, în momentele mele speciale, în acel spaţiu abstract şi atemporal, în purgatoriul sufletelor mistuite de toată amărăciunea sublimă a lumii.
Emil Botta
Cavalerul cu melc de aur
eram lunarul cavaler,
numai fir, numai fier,
cu Melc de aur încrustat pe arme.
lozinca mea: „Încet, încet”
şi, mai jos, dictonul: „Quod licet”.
Scutierul Tristeţe de-a dreapta-mi era,
preacredinciosul. Noaptea urma
cu privighetorile. Pădurea cânta.
Tu, frunzuleană ce-mi ştii
durerea grea,
mai spune, măre, mai spune,
fraza aceea:
„De păduri, de câmpii,
de un loc singuratic e vorba,
de un suflet ucis, printre arbori, în vis,
de lampa lunei ce luminează
scena în paradis,
de un loc singuratec e vorba…”
Eram lunarul cavaler,
mai lunar decât luna din cer,
cu Tristeţe, într-o noapte nespusă…”
Satira duhului meu
Să trecem
domnule Patru-Scânduri,
mi-e inima ca puiul de vrabie…
Să trecem, să trecem
domnule Târâie-Sabie.
Văd noaptea stinsă,
moartă în sicriul
cu ţinte de argint. Ah, gânduri!
Tremur ca trestia, domnule Patru-Scânduri!
Printre îngeri, spioni ai Domnului,
adesea mergeam la casa morţilor, pe calul somnului,
cunoşteam drumul.
M-a lovit al melancoliilor frig,
m-a lovit a tristeţilor nebunie aprinsă…
Când văd în cui o haină prinsă,
plâng, suspin, strig:
iat-o spânzurată!
Ah, calomnie ca fumul,
mi se spune acum Târâie-Sabie Postumul.
Sacerdoţiul
Răsună un cântec faimos!
În tăcerea de moarte
dănţuieşte Isaia cel mut.
Şi limba e mută
şi mâna ca o scripcă de oase
şi piciorul e mut
şi laba de lut
de tot este mută.
Ne înghite pământul
şi tot auzim
ciolanele mute:
dănţuieşte Isaia.
Munţii cad peste noi
şi se frâng în cădere
şi ne frângem şi noi
asurziţi de tăcere.
Şi ascultăm, ascultăm:
dănţuieşte Isaia.
(Din volumul „Versuri”, Editura Eminescu, 1971)
