Reverberaţiile sufletului liric al lui Emil Botta

18 iulie 2018
Autor

Toată copilăria am fost fascinat de imaginea marelui actor Emil Botta. Fiecare rol pe care i-l vedeam pe micul ecran al televizorului Smaragd era unul memorabil. Fiecare cuvânt pe care-l rostea era unul profund şi încărcat cu emoţie, reflectând un suflet zbuciumat, plin de probleme adânci. Imaginea asta a lui nu mi-a ieşit din minte niciodată, aşa că am fost foarte contrariat când, spre finalul adolescenţei, am descoperit în librărie un volum de poezie cu numele său. Nu-l ştiam şi poet. Apoi mai era o anomalie. Cartea nu era tocmai o plachetă, aşa cum era (este) uzual, ci o ditamai antologie de 400 de pagini, cuprinzând trei volume ale sale. Ca să cumperi o cărămidă lirică trebuie să fi citit deja ceva din opera autorului şi să-l iei pentru colecţia personală sau să te fascineze într-atât în librărie încât să intri în lectură şi să nu mai ieşi din ea nici după o oră. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Regăseam în versurile citite gesturile şi pronunţia răspicată, declamativă, a actorului Emil Botta. Plus atmosfera morbidă, sfâşietoare, la limita nebuniei. Şi m-am îndrăgostit pe loc de lirica bottiană. Recitesc din când în când volumul, de fapt nu cap-coadă, ci deschizând la întâmplare, apoi mă cufund în lectură până la epuizarea paginilor. Am regăsit de fiecare dată aceeaşi plăcere, aceleaşi emoţii care mă îndemnaseră atunci să-i învăţ pe dinafară câteva poeme. Şi nu ştiu nici azi dacă personalitatea poetului mă copleşeşte într-atât sau doar mă regăsesc, în momentele mele speciale, în acel spaţiu abstract şi atemporal, în purgatoriul sufletelor mistuite de toată amărăciunea sublimă a lumii.

 

Emil Botta

Cavalerul cu melc de aur

eram lunarul cavaler,

numai fir, numai fier,

cu Melc de aur încrustat pe arme.

lozinca mea: „Încet, încet”

şi, mai jos, dictonul: „Quod licet”.

Scutierul Tristeţe de-a dreapta-mi era,

preacredinciosul. Noaptea urma

cu privighetorile. Pădurea cânta.

Tu, frunzuleană ce-mi ştii

durerea grea,

mai spune, măre, mai spune,

fraza aceea:

„De păduri, de câmpii,

de un loc singuratic e vorba,

de un suflet ucis, printre arbori, în vis,

de lampa lunei ce luminează

scena în paradis,

de un loc singuratec e vorba…”

Eram lunarul cavaler,

mai lunar decât luna din cer,

cu Tristeţe, într-o noapte nespusă…”

 

 

Satira duhului meu

Să trecem

domnule Patru-Scânduri,

mi-e inima ca puiul de vrabie…

Să trecem, să trecem

domnule Târâie-Sabie.

Văd noaptea stinsă,

moartă în sicriul

cu ţinte de argint. Ah, gânduri!

Tremur ca trestia, domnule Patru-Scânduri!

Printre îngeri, spioni ai Domnului,

adesea mergeam la casa morţilor, pe calul somnului,

cunoşteam drumul.

M-a lovit al melancoliilor frig,

m-a lovit a tristeţilor nebunie aprinsă…

Când văd în cui o haină prinsă,

plâng, suspin, strig:

iat-o spânzurată!

Ah, calomnie ca fumul,

mi se spune acum Târâie-Sabie Postumul.

 

Sacerdoţiul

Răsună un cântec faimos!

În tăcerea de moarte

dănţuieşte Isaia cel mut.

Şi limba e mută

şi mâna ca o scripcă de oase

şi piciorul e mut

şi laba de lut

de tot este mută.

Ne înghite pământul

şi tot auzim

ciolanele mute:

dănţuieşte Isaia.

Munţii cad peste noi

şi se frâng în cădere

şi ne frângem şi noi

asurziţi de tăcere.

Şi ascultăm, ascultăm:

dănţuieşte Isaia.

(Din volumul „Versuri”, Editura Eminescu, 1971)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


noua + = 18

Caută