Marco, fratele nostru latin

Vă povesteam zilele trecute despre Marco Lucchesi, prietenul meu brazilian. A fost prezent la Alba Iulia în perioada 21-22 octombrie, la Colocviul internaţional organizat de Uniunea Latină şi denumit  „România şi Moldova, izvoare ale latinităţii” alături de nume sonore precum Nicolae Manolescu, Oleg Serebrian, preşedintele Congresului Uniunii Latine, ambasador al Rep. Moldova în Franţa, Jose Luis Dicenta, secretar general al Uniunii Latine, Spania sau Acad. Ioan Aurel Pop, istoric; director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, ca să citez doar câteva nume. El a prezentat, în faţa asistenţei, un material pe care l-a scris şi susţinut în limba română, uimind audienţa, un material pe care am plăcerea să vi-l prezint în premieră.

 

 Dimineaţa la Alba Iulia

de Marco Lucchesi

                                             Pentru Nicolae Manolescu

 Sunt un vasal al limbii portugheze. Îi plătesc sublimului şi incertului meu suveran tribut în monede de aur pentru visteria etimologiei latine. Portugheza şi româna ocupă limitele extreme ale aceluiaşi orizont lingvistic. Este motivul  pentru care însuşi Mircea Eliade a făcut o paralelă între Camões şi Eminescu. Suntem moştenitori ai unei latine arhaice. Ne este dor de Ovidiu şi de Virgiliu, cărora poeţii noştri încearcă să le răspundă cu acordurile aspre ale lirelor lor. Şi dacă  prezenţa slavă a împrumutat  limbii române nuanţe foarte bogate, permiţându-i, de exemplu, devieri semantice delicate de care poeţii profită, aşa şi limba portugheză realizază un dialog permanent cu moştenirea arabă, de la care desprind între altele articolele legate direct de substantive şi care ne permit să spunem “ruído” sau “arruído” – zvon. Frontierele noastre au fost mereu deschise către ceilalţi. Ca şi turlele bisericilor noastre evocate de Macedonski (“iubesc biserica cea veche, cu turnul ei de catedrală) ca şi cupolele geometrice sau în forma de ceapă venite din răsăritul slav ca şi moscheile cu minarete svelte, provenind din tradiţia otomană. Bisericele coloniale din Brazilia se înaltă cu una sau două turle. Şi eu spun precum Bacovia: şi secular şi pe veşnicie. Toate acestea nu sunt decât o ciudată utopie în care mă afund. Vă cer iertare pentru o mica îndrăzneală, iar dumneavoastră, fără îndoială, mă veţi ierta. Poate. Sper. Nu ştiu. România şi Republica Moldova se află la răsărit de limba portuhgeză. Această geografie spirituală mă duce cu gândul  la Lusiada petrecută pe Marea Neagră, cu Vasco da Gama căutând mirodenii pe ţărmurile Georgei, în timp ce Argonauţii, cu Iason în frunte, trec dincolo de capul Bunei Speranţe pentru a căuta la Calicute lâna de aur. Plecând de la aceste aventuri încrucişate, desfid afinităţile noastre aproape uitate, pentru a le smulge dintr-un dialog precar şi incert. Doar aşa vom putea recunoaşte limbilor noastre, spaţiul limbii române şi al celei portugheze, care strălucesc într-un poem de Nichita Stanescu: “ Tu ai un fel de Paradis al tău în care nu se spun cuvinte.”

Acestea sunt scrisorile diplomatice de acreditare pe care ar trebui să le prezentăm unii altora, mereu şi cu iubire. Trec acum la lectura poemelor mele, scrise în italiană dar pe care am şansa să le rotesc în limba română, urmărind frumoase traducere a lui George Popescu, versuri extrase dintr-o broşură care se cheamă Prietenia la patru mâini.

 

Aurul copilăriei

şi acea culoarea ntunecată la ochi

 

(limpede-ntunecată)

 

bucuria durerii cum s-o transmiţi?

 

Doamne miluieşte Doamne miluieşte

Doamne miluieşte

 

limba română

îmi apare

 

între pădurea neagră

şi frescele mânăstirilor din Moldova

 

 

*

O după-amiază târzie, poate la Penne

la Bucureşti       un semn  un cânt

poate un strălucit nesfârşit al limbii tale

o floare un vis          cuprinşi atunci

de o singură privire

 

răsfăţul şi asfinţitul

imperiului austro-ungar

 

*

 

Română şi sefirot

pisicul ce muşcâ piatra

tăcerii

 

în timp te gândeşti la turnul acela

vegheat de paznicii

armoniei pierdute

 

spaţiul dintre cuvinte (te întrebi)

fi-va

poate scris într-o prea altă limbă?

*

Umbli cu uşurinţă

şi deşi nu ştii dacă spre balcani

la misterele pantocratorului ori

spre apus fără dumnezeu

 

gândeşti la gloria banatului

şi la marile căi ale unui tren

care va avea poate Galaxia

ca ultim destin

 

după o zonă

de tăcere

şi piatră şi muşcătură şi pisică

 

*

Frumuseţea trupului

aparţine numărului

minţi eterne

 

mâinile tale

suave

în grădină

 

scânteierea

lui Jupiter

şi acel albedo

 

bogăţii

ale tăcerii

şi violetelor

 

prietenă

soră şi mamă

 

un singur destin

te readuce

în forfota fiinţei

*

Pierdut

chipul cuvântului

printre hăurile zorilor

 

cauţi istoria limbii tale

verbul acela suspendat

între turci şi fanarioţi

 

puţinul acela de imperiu

ce invizibil avansează

spre Atena şi Constantinopol

 

şi îţi va reda acel cântec de bucurie

şi de pasiune

 

în timp ce aştepţi  Roma aceea

a patra şi ultima

 

izvorul dorului

acel fir etimologic veşnic rătăcit

 Alba Iulia, 22/10/2011