Profit de aniversarea a 70 de ani de activitate a graficianului craiovean ca să trec în revistă momentele de presă în care am marcat câte ceva despre vicepreşedintele Asociaţiei Caricaturiştilor din România. Îi doresc să-mi ofere mulţi, mulţi ani de-acum încolo prilejul să scriu în presă despre activitatea domniei-sale.
La 65 de ani, în cotidianul Cuvântul Libertăţii – 4 noiembrie 1999.
Gabriel Bratu – recoltă bogată de caricaturi la hectar în Dolj
5 km de caricaturi în 70 de ani
La 70 de ani împliniţi, Gabriel Bratu numără 56 puşi în slujba caricaturii. Zecile de mii de desene ale sale, cumulate, pot acoperi un întreg hectar. Caricaturile, puse cap la cap, se pot întinde pe distanţa de 5 kilometri.
70 de ani, 50 km de caricaturi
O celebritate singulară astăzi în domeniul caricaturii din Bănie împlineşte 70 de ani de viaţă. Gabriel Bratu, craiovean get-beget, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucureşti şi este membru UAP. Debutează în 1948, în ziarul local „Înainte” cu o caricatură, desigur. De atunci, a rămas fidel acestui gen, producând zeci de mii de desene, pe lângă creaţiile plastice şi cele din domeniul graficii editoriale. Rubricile pe care le-a ţinut zilnic în presă au rămas, la rândul lor antologice: „Pilule amare”, „Bile negre”, „De la obraz”, „Moravuri şi năravuri”, „Of-uri”. A publicat în toate revistele de caricatură naţionale, ba chiar şi în multe publicaţii de peste hotare. Are în palmares peste 250 de participări la expoziţii naţionale sau internaţionale şi numeroase premii. Este vicepreşedinte al Asociaţiei caricaturiştilor Profesionişti din România, pe motiv de… greutate: are 108 kg, mai puţin cu 54 faţă de preşedintele acestei asociaţii, cunoscutul timişorean Popa Popas!
Viaţa ca o comedie
Gabriel Bratu este de admirat pentru tenacitatea sa, nu în a desena – acest obicei este nativ la domnia sa, ci pentru că a ţinut-o 70 de ani tot într-un râs, chiar dacă multe din producţii stârneau doar zâmbete amare, caricatura sa fiind strâns ancorată în realităţile sociale ale vremii.
Inspector Gadget – Gabriel Bratu în 1953
Bratu se expune!
Muzeul de Artă Craiova, în colaborare cu Uniunea Artiştilor Plastici din România şi cu Asociaţia Caricaturiştilor Profesionişti, i-au pregătit o frumoasă surpriză caricaturistului, organizând, de ziua sa, o expoziţie retrospectivă la care sunt invitaţi astăzi, la ora 11, toţi juveţii cu simţul umorului.
Cea mai populară caricatură
În anii ’60, o caricatură prezentând planurile de mariaj între un bătrân şi o jună, face să circule prin toată Craiova dialogul „Lasă, dragă, cu pensia ta şi cu bursa mea, ne-om descurca…”, aluzie la un mariaj real între un profesor universitar în prag de pensie, cunoscut în epocă, şi o studentă.
Performanţe de Cartea recordurilor din Bănie
Gabriel Bratu este primul artist plastic care, în viaţă fiind, a deschis o „personală” la Muzeul de Artă Craiova, în 1972. Ulterior, uşile prestigioasei instituţii de artă s-au deschis şi altor artişti contemporani.
Interzis pentru un an
În anii ’80, caricatura alăturată, prezentă la o expoziţie naţională deschisă la Sala Dalles, îi aduce lui Gabriel Bratu interdicţia de a publica în „Urzica” timp de un an. O altă caricatură, publicată la comandă în ziarul local „Înainte”, e urmată de sancţiuni pe linie de partid, deoarece înfiera un prim-secretar al vremii.
O expoziţie „itinerantă”
Prima „personală”, din cele 16, Gabriel Bratu a avut-o pe un… autobuz, în 1958, pe un şantier, la Bechet. De atunci „autobuzul” i-a dus desenele prin 100 de ţări.
Idealuri „modeste”
Gabriel Bratu nu-şi doreşte, ca Ion Barbu înainte de ’89 – „două pe zi”, ci numai o altă retrospectivă… peste 20 de ani!
Viorel Pîrligras (Opinia Olteniei / 04.11.2004)
Interviu luat cu ocazia decernării titlului de Cetăţean de onoare al municipiului Craiova (Magazinul de publicitate, nr.4 (23) – nov. 2005
Un caricaturist pe linie de partid
A vorbi despre caricatură este, în opinia mea, o încercare îndrăzneaţă de reabilitare a unei ramuri artistice ignorate azi. Deşi beneficiază de o reputaţie istorică – vezi Daumier, DaVinci sau Bruegel –, ea face în prezent doar obiectul unei prestaţii modeste de presă.
Nu voi face disecţia acestei specii artistice, cred că este destul de limpede pentru toată lumea ce este şi ce vrea caricatura, voi spune doar că satira pe care o propune n-a trecut niciodată neobservată, iar uneori a creat o reacţie devastatoare. E suficient să amintesc despre cazul din 2005, când profetul Mahomed a fost caricaturizat de un ziar danez, iar lumea musulmană s-a aflat pe un butoi de pulbere care puţin a lipsit să nu explodeze pe întreg mapamondul.
Ţara nostră a avut o tradiţie solidă în domeniul caricatural. Nici n-ar fi fost greu, căci spiritul caragialesc a planat dintotdeauna peste plaiurile mioritice. E suficient să amintesc artişti consacraţi care s-au jucat cu satira desenată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX: Constantin Jaquidi, Francisc Şirato, Ary Murnu, Iosif Iser, Nicolae Tonitza. Caricatura, în acea epocă, era calată pe ironizarea unor personalităţi ale timpului, aşa se face că ciuma roşie care a dominat partea a doua a secolului trecut a preluat reţeta şi a promovat-o în favoarea noii ideologii. Răspunzând chemării noii puteri, o pleiadă de tineri artişti dintre care amintim pe Eugen Taru şi Dumitru Negrea-Gan au pus tunurile pe „desueta” monarhie şi au ridiculizat-o în fel şi chip. Istoria caricaturii sub comunism devine însă interesantă în momentul când toate elementele ostile partidului unic dispar din viaţa publică. Ce-i rămâne de făcut surorii vitrege a artei plastice tradiţionale? Păi, să studiem puţin definiţia termenului „caricatură”. Conform DEX-ului, ea ar fi „o reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situaţii prin exagerarea unor trăsături, îndeosebi negative, cu o intenţie satirică sau umoristică.” Şi pentru că persoane negative nu mai existau în regimul „întregului popor”, caricaturii nu i-a rămas decât să adopte latura „situaţiilor” negative. Drept urmare, fanionul caricaturii – am numit astfel legendara revistă „Urzica” – a publicat la greu satire grafice la adresa ospătarilor, frizerilor, funcţionarilor loviţi de servilism, beţivilor şi celor ce nu se aflau în câmpul muncii, numiţi generic „paraziţi”.
Viaţa ca o linie grafică
Acestea sunt condiţiile în care îşi face intrarea caricaturistul Gabriel Bratu. A debutat în 1948, în ziarul local „Înainte” – organ pentru Oltenia al Partidului Muncitoresc Român –, căruia i-a rămas fidel (nici nu se putea altfel în anii roşii) până în ziua de azi, deşi cotidianul a suferit din 1989 o transformare de nume. Prima personală a avut-o în 1958. De atunci, a rămas consecvent graficii satirice şi a desenat câte o caricatură pe zi, detronându-l ca longevitate publicistică pe Matty Aslan. A participat cu lucrări în peste 250 de expoziţii naţionale şi internaţionale.
Prin transparenţa hârtiei
Dacă în ultimul deceniu al dictaturii Ceauşescu, caricatura românească a virat-o sensibil spre metaforă şi reflecţie, devenind mai degrabă o grafică de şevalet, apoi, după 1990, s-a scindat în şarje portretistice (Popa’s, Petry, Raileanu) sau de ironizare a personajelor politice (Ion Barbu, Mardale, Gazdar), caricatura lui Gabriel Bratu a rămas consecventă registrului social. Predomină în opera sa latura satirică a problemelor cetăţeneşti. De altfel, rubrica sa din cotidianul local în care publică, se numeşte „Off-uri”. Temele sunt aproape atemporale, identice cu „off”-urile din timpurile partidului unic. Un scaun de autobuz este „rezervat nesimţiţi”. Călăul îi indică condamnatului la moarte plăcuţa pe care scrie „Nu primim bacşiş”. Nişte hoţi fură tot, inclusiv paznicul. Un „parazit” beneficiază, ca şi mobila din cafe-bar, de un număr de inventar. Un salariat îi ţine umbrela şefului său… Lacunele administraţiei sunt înfierate vârtos: Un individ cu piciorul în gips este întrebat de un altul: „-De la schi? –Nu, de la trotuare, răspunde el”. Un primar este legat de scaun cu tricolorul, asemenea unei centuri de siguranţă. Un poliţist îi astupă ochii unui infractor, emiţând jucăuşul „cu-cu!” Gabriel Bratu excelează şi prin vorbele de duh pe care le plasează în gura personajelor sale, poate şi pentru că sunt mai aproape de caracterul său nativ. „-Cum să vă tund? întreabă frizerul. –Ieftin, răspunde clentul.” „-Nevastă-mea e foarte credincioasă, se confesează unul, la un pahar de vorbă. A fugit cu un popă!” „-Cremă de ghete aveţi? Pentru ce număr?” întreabă un client la magazin. „-Îţi dau o veste proastă: nevast-ta ne-nşeală!” „-Sunt mulţi care fac greva foamei. Dar mai mulţi care fac foamea, fără grevă!”
Viziuni grafice
Metaforele vin să încline balanţa spre grafism, acolo unde multă lume crede că umorul lui Gabriel Bratu stă doar în replici: un individ emite cuvinte sub formă de cartuşe; un elev calculează cu un computer de buzunar problema de pe tablă: 1+1=?, groparul care priveşte cu mânie, în timp ce sapă o groapă, la mormintele din jur pe care scrie „Aici odihneşte….” Paşii degustătorului de artă, printr-o expoziţie, se opresc doar în dreptul nudurilor. Un individ intră la Vulcanizare cu un prezervativ în mână. Unui Adam îi sare frunza din faţă atunci când o Evă trece goală prin dreptul lui.
Grafismul lui Gabriel Bratu merge pe un contrast puternic alb-negru. De regulă, personajele, albe, evoluează pe un fond negru. Decorurile sunt cvasiinexistente. Culoarea este ocazională şi are rol decorativ. Linia de contur este egală, fără vibraţii sau feeling interior, dar care face faţă foarte bine capriciilor tipografice.
Concluzia pare firească: Gabriel Bratu este un grafician pe linie de partid.
Partidul caricaturiştilor.
Viorel Pîrligras (Autograf MJM, nr.1-2-3/2010)
Strip din pagina „Je suis Charlie” din săptămânalul Indiscret în Oltenia, ianuarie 2005
Prezent la o lansare carte – 2002
În 2007, la deschiderea Salonului internaţional de caricatură de la Muzeul de Artă
Mică galerie de caricatură semnată Gabriel Bratu:
