Dor de Marco…

Au trecut nişte ani de când Marco Lucchesi ne-a făcut prima vizită, aici, în Craiova. De atunci vizitele s-au înmulţit, părând de domeniul incredibilului ca un brazilian să vină atât de des aici doar pentru a-şi întâlni prietenii. Săptămâna trecută, după vreo doi-trei ani, a venit din nou în România. La un congres, la Alba-Iulia, parcă. N-a ajuns şi în Craiova şi a fost şi sechestrat de o răceală groaznică în camera de hotel. A plecat apoi, mânat de programul strict, fără să apucăm să ne vedem. Profesorul George Popescu, şi el răpus de răceală, a vorbit cu el la telefon aproape o oră. Limbajul bolii, probabil. A promis că va reveni cât de curând. În Craiova. Până atunci, rămânem doar cu românescul dor…

Biografii cultural-sentimentale

Domnul L

Un personaj ciudat. Aparent, un brazilian de origine italiană, inteligent, cult, simpatic. O persoană pe care o doreşti în anturajul propriu, o persoană fără duşmani, o persoană pe care o ageezi de la prima vedere. Un om ideal. Tipul de om care însă nu există în lumea noastră. Tipul de om la care doar visăm şi pe care ne amăgim că îl întâlnim în persoana unuia sau altuia, inşi care mai apoi ne împovărează cu dramatice dezamăgiri.

Şi totuşi, această persoană există. Ne-a vizitat oraşul în câteva rânduri, venit de pe partea opusă a planetei. Special pentru noi, pentru georgepopeştii rătăciţi prin cafenelele craiovene. Îl cheamă Domnul L – Lucchesi în acte, Marco pentru familie şi prieteni. Foarte mulţi şi totodată atât de puţini prieteni. Are o constituţie fragilă şi o sensibilitate ieşită din comun care par să-l condamne la o detenţie grea în propriul său apartament. În realitate, elemente iluzorii, deoarece domnul L a colindat toată lumea. A băut ceai în deşerturile celor O mie şi una de nopţi, şi-a oglindit chipul în apa Nilului, a mângâiat cu privirea o pisică dintr-o fereastră din Craiova. Puţine palme de pământ din gogoloiul acesta ce se roteşte în jurul soarelui îi sunt încă străine.

Nu vă lăsaţi amăgiţi de identitatea sa. Oficial, domnul L este profesor la Universitatea Federală din Rio de Janeiro, membru al Pen Club-ului, al Societăţii Braziliene de Geografie şi colaborator al celor mai importante ziare braziliene. Ex-Director al revistei „Poesia Sempre”, editată de Biblioteca Naţională. Distins cu Medalia Camerei de Comerţ din Lucca (Italia), cu Premiul Prometeo d’Argento al Preşedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi, şi cu Premiul Ministerului Bunurilor Culturale de la Roma, ca şi cu Meritul Uniunii Braziliene a Scriitorilor. O colecţie de trofee venite din ţări care nu le acordă cu aceeaşi uşurinţă ca în România. Desigur, vă veţi spune, ceva e în neregulă la acest personaj.

Poet, traducător, autor de studii şi comunicări despre sclipirile creatorilor din prima linie a literaturii, domnul L pare mediatorul, curatorul sau administratorul, cum vreţi să-i spuneţi, care, cu bagheta lui magică, induce cititorilor descântecul fericirii.

Am reflectat mult asupra persoanei sale. Mersul său stângaci, în eforturile de a ţine pasul  cu profesorul George Popescu, imposibilitatea „gustului” vizual ce-ar trebui să-ţi rămână după întâlnirea cu el – persistă doar o aromă de căldură sufletească, dar nu o siluetă umană –, sunt tot atâtea argumente ale faptului că domnul L nu este din rândurile noastre. Domnul L nu are slăbiciuni. Trufia, orgoliul, lăcomia sau setea de glorie, tot ceea ce ne defineşte pe noi în rău, la acest domn nu există. A, o uşoară pasiune pentru caşcaval, excepţia care confirmă regula, accentuând imaginea unei experienţe noi pentru cineva care vine de foarte departe de ceea ce cunoaştem. Impresia de inconsistenţă fizică, capacitatea de a se adapta uşor, de a vorbi aproape toate limbile pământului, inclusiv româna, lipsa caracteristicilor întunecate ale tiparului uman, colosala carismă pe care o posedă, toate aceste atribute sunt atribuite de către cărţile sacre fiinţelor aptere ce trăiesc printre noi.

Domnul L a venit din adâncul speranţelor din visele noastre, ne face cadouri sufleteşti, ne mângâie cu simpla sa prezenţă, ne încântă cu uimirea nativă pe care o afişază sincer în faţa spectacolului uman, ne face să ne reconsiderăm atitudinea faţă de semenii noştri, ne alină durerile şi amintirile neplăcute, ni se alătură cu inocenţă când ne drogăm cu lichidul negru, aburind, pe care-l consumăm cu obstinenţă în cafenele.

Domnul L este fratele nostru din edenul fiecăruia.

(Apărut în Autograf, nr. 1-2-3/2007)

O cafea pentru Marin Sorescu

 de Marco Lucchesi (Brazilia)

 

Se dedică lui Viorel Pîrligras

 

 

O mare parte a istoriei literaturii se regăseşte în poetica întâlnirii. Ţesută de îngerii ce înşiră literele cărţii lumii, îngerii cabalei, atât de abisali în tainele lor.

Nu pot să probez ceea ce spun. Ştiu însă că există un adevăr imponderabil.

Abis de cuvinte pe o suprafaţă lucie: spaţiu indicat de Lucian Blaga ca şi când ar fi imaginea spaţiu a unei cunoaşteri ce creează straturi mai profunde ale non-cunoaşterii (minus-cunoaşterea).

Am avut una dintre aceste întâlniri ce m-a condus la impactul cu limba română. George Popescu a fost Virgiliu al meu. Poet al unor ape limpezi. Jumătate înger. Jumătate abis.

România era şi continuă să fie pentru mine o transcendenţă pe tărâmul latinităţii. Şi ea mă izbea din  ochii lui George . Ochi greu de atins, ai săi, de parcă locuiţi de o rară şi deasă ceaţă, mesageri ai unor adevăruri uitate, asemenea ochilor lui Jean Cocteau.

George e un poet locuit de viitor. Viitor mai lung decât trecutul. Asemenea destinului literaturii române.

Craiova, strada Brestei 59. Convorbiri nesfârşite, în caldul bibliotecii. O pădure de poeţi şi de cuvinte. Dimineţi pline ochi. Ţigări. Şi trabucuri. Spre a strivi aburii reci ai nopţii. George mi-a dăruit o limbă şi o constelaţie în cerul investigaţiilor mele.

Limba aceea, atât de plină de clar-obscururi, al cărei lexic impresionează.

Simt polifonia dacilor, a geţilor, a grecilor şi a romanilor. Frontiera latinităţii, atât de vie şi de poroasă, ca ampla sa arhivă de cuvinte turceşti. Lumea slavă – alcătuind un continuum de limbi nomade completează o circulaţie capilară.

Reţin trei forme de a spune amurg  şi posibilele mele legături:

Asfinţit. De parcă Soarele ar atinge în plin amurg Marea Neagră şi ar slobozi un abur imens, prin sunetul f şi prin sunetul t, devenit ascuţit pentru cei doi i.

 Amurg. De parcă aş simţi o mare dezolare: consoană finală atât de abruptă şi alura lui u atât de obscură. Un rest de lumină se pierde pe măsură ce înaintez în cuvânt.

Apus. Senzaţia unui amurg precipitat ce începe în u şi se prelungeşte în orele moarte ale lui s, pe care le pronunţ ca două semi-scurte.

Dialogul nostru se rotea în jurul labirintului cuvântului şi al firului de aur al etimologiei: Laure, Veronici, Ariadne. Dar Elena lui Pierre Jean Jouve era cea care mi se părea că răspunde mai bine sintezei femininului şi tainelor sale.

De ce latinităţile noastre continuau atât de uitate, în faţa atâtor convergenţe?

Româna şi portugheza sunt ultimele flori ale lui Latium. Extreme ce coincid (asemenea versaţilor marginali) în raport cu un posibil centru al latinităţii. Şi totuşi aceste florile par cu totul solitare.

Poate că soluţia se afla în mâinile poetului, în imaginarul său neliniştit şi gentil. Un paşaport pentru întreaga latinitate.

Astfel se perindau prin bibliotecă – ca nişte regi prin faţa unui Macbeth uluit – cei mai mari poeţi ai României. Macedonski şi melodia sa, atât de înălţată precum turnurile-ac ale Instambulului şi cele colorate şi în formă de ceapă ale Moscovei. Verbul ironizant al lui Ion Barbu, creator de neatins, şi libertatea, strălucind în fiecare strofă. Remediile lui Arghezi, cu felul său ferm, delicat, iregular. Bacovia şi îngrozitoarea sa melancolie, furată alburilor şi cenuşiilor. Impertinenţa lui Geo Bogza cu frumosul său circ semantic. Gherasim Luca şi lovitura sa de stat în sânul limbajului. Ca să nu mai vorbim de strălucitoarea poezie a lui Blaga, plecând de la cimitirul roman, de la satele şi de la spaţiul mioritic.

Cât despre Eminescu, nu mă miră că George îi interpretează uluitoarea forţă şi norocoasa singurătate, ca şi când ar fi afluent şi tributar, drept sinteză răsărind dintr-o poetică lichidă, capabilă să conjuge trecut şi viitor printr-un singur gest?

George deschide o carte şi scandează din toţi plămânii marea poezie a lui Marin Sorescu:

Eminescu n-a existat.

 

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

 

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii –

„Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea a III-a”.

 

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

 

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau doinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Vrancei

şi ai altor ţări româneşti.

 

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea de ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

 

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

 

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea 

Într-un sărut.

 

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

 

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus Eminescu.

 

Poemul acesta antologic mă ia prin surprindere. Totul în el se adânceşte. Eminescu se iveşte mai mult ca un universal poetic decât ca biografie, asemenea lui Homer în opera lui Vico. Eminescu e aici un destin. Sinteză de lucruri plurale. Cicatrice pentru atâtea răni. Însă cu un lirism surprinzător.

Aşa s-a întâmplat să descopăr marea poezie a lui Marin Sorescu şi mi-a rămas ideea unui mister ce se înrădăcinează în însăşi absenţa misterului, aşa cum a spus Elie Faure despre pictura lui Leonardo.

O poezie ce pare atât de uşor de scris. Tot aşa cum Mona Lisa şi Domnişoara Pogany ne par atât de simple, atât de singulare în licărul simplităţii ce le traversează.

Poeziile lui Sorescu îndură aceeaşi irepetabilă solitudine.

Subliniez acea solidaritate dintre părţile invitate la cina lui Sorescu. Nu există distanţe care să nu comunice. Diferenţe care să nu se ţese între ele. Şi nici măcar opoziţii care să nu se sfarme printr-o soluţie de continuitate.

Şi totul pornind de la planuri şi de la focalizări încrucişate, imagini dislocate, fantasme de cuvinte palpitând de viaţă, libere, în ciuda a toate, de semnificaţia ale căror purtătoare ar fi din punct de vede istoric.

Sorescu traversează o zonă de disonanţă. Dar nu caută zgomote sau excese. La sfârşit, prevalează Mozart. Totul merge spre o relativă (sau suspinată) pax soresciana. Atonalismul survine, dar deopotrivă timid şi subtil.

În poezia Scoica, fuziunea elementelor de care vorbim e înrădăcinată într-un bouquê de metafore inclusive:

 

M-am ascuns într-o scoică, pe fundul mării,

Dar am uitat în care.

 

Zilnic mă cobor în adânc

Şi strecor marea printre degete,

Să dau de mine.

 

Uneori mă gândesc

Că m-a mâncat un peşte uriaş

Şi eu îl caut acum pretutindeni

Să-i ajut să mă înghită tot.

 

Fundul mării mă atrage şi mă înspăimântă

Cu milioanele-i de scoici

Asemănătoare.

 

Oameni buni, eu sunt într-una din ele,

Dar nu ştiu care.

 

De câte ori nu m-am dus drept către una,

Spunându-i: „Aceasta sunt eu”,

Dar când deschideam scoica

Era goală.

O anumită umilinţă în intervalul absenţei.

Absenţă a sâmburelui lucrurilor atât de fragile şi nesigure. Sorescu îmi aduce puţin aminte de Manuel Bandeira şi de Raffaele Carrieri. Aceeaşi pietas şi aceeaşi melancolie. Bandeira mă emoţionează cu „Steaua Dimineţii”. Şi Carrieri, cu „Foame la Milano”. Nu-i admir. Sunt poeţi care-mi sunt prieteni. La fel ca George Popescu cu miile sale de cafele cotidiane şi de versuri risipite.

Cât despre Sorescu, regăsesc în poemele sale diapazonul, răsuflarea melancoliei sale, în acel orizont disperat şi frumos.

Un atare repertoriu mă inspiră. Astfel, dacă trebuie să definesc limba română şi pe marele său poet, afirm cu îndreptăţire că Eminescu a existat cu adevărat. Dacă vreau să vorbesc despre Shakespeare, spun că el a creat lumea în şapte zile. Iar dacă ţinta e Dante, amintesc că Divina Commedia e o piramidă înclinată spre veşnicie şi că se mişcă un centimetru pe an.

Revin la poezia lui Sorescu spre a ajusta temperatura poetică. Păstrez acel concept delicat de unghie şi de inimă. Întrucât dramaturgia din Othelo solicită tot ce se poate:

 

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

 

În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti

În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele

Şi celelalte sentimente –

Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,

                                   lui  Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,

Lui Othelo şi altora,

Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,

În vecii vecilor.

În ziua a treia a strâns toţi oamenii

şi i-a învăţat gusturile:

Glasul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,

Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,

Până s-au terminat toate gusturile.

 

Atunci au sosit şi nişte indivizi care întârziaseră.

Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire,

Şi le-a spus că nu le rămâne decât să se facă

Critici literari

Şi să-i conteste opera.

Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.

A dat drumul clovnilor

Să facă tumbe,

Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi

Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.

În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:

A pus la cale o furtună,

Şi l-a învăţat pe regele Lear

Cum trebuie să poarte coroană de paie.

Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii

Şi l-a creat pe Richard al III-lea.

În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.

Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,

Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă

Ar merita să vadă şi el un spectacol.

Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,

S-a dus să moară puţin.

 

Sorescu reia tradiţia renascentistă a lui Pico della Mirandola şi a lui Marsilio Ficino. Opera lui Dumnezeu şi opera Artistului. O autentică teodicee în cerurile lui Shakespeare. Mai mult decât o teodicee, o amplă artă poetică, o declaraţie de principii, ce-ar trebui să ajungă la Harold Bloom. Un imn al marelui cititor Marin Sorescu care pare să fi realizat o geopolitică a cărţilor ce l-au emoţionat în decursul vieţii sale.

Opera lui Sorescu e şi o cartografie fără limite.

Criticul şi poetul în acelaşi spaţiu de transformare.

Îmi amintesc când am ajuns pentru prima oară la Bucureşti. Temperatura de afară era de paisprezece grade sub zero, în timp ce aceea din corpul meu ajungea la treizeci şi nouă. Zăpadă pretutindeni şi o senzaţie de vânt siberian.

Am luat trenul de Craiova, iar George Popescu îmi vorbea dinlăuntrul unui scenariu imposibil, încât febra şi albul monoton al câmpiei făceau să sporească acea imposibilitate.

Am descoperit un lucru singular: Oltenia e albă.

Şi dacă îmi aduc bine aminte de ceea ce vorbeam,  inventam un fel de absurdă cale ferată. Trenuri rapide. Unul ce pleca din Craiova spre Rio de Janiero. Un altul ce străbătea Sahara de la un cap la celălalt. Trenul poeţilor şi al rătăciţilor! Trenul lui Hliebnikov, legând Moscova de New Zork. Şi cel al lui Joaquim Cardozo, urcând în cer, depăşind galaxia şi aruncându-se în metafizica unui alb absolut. Aceleaşi alb în care se balansa trenul nostru direct spre Craiova.

Puţin după aceea, mă măsor cu trenul lui Sorescu:

 

Gânditor şi cu mâinile la spate

Merg pe calea ferată,

Drumul cel mai drept

Cu putinţă.

 

Din spatele meu, cu viteză,

Vine un tren

Care n-a auzit nimic despre mine.

 

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –

Nu mă va ajunge niciodată,

Pentru că eu mereu voi avea un avans

Faţă de lucrurile care nu gândesc.

 

Sau chiar dacă brutal

Va trece peste mine,

Întotdeauna se va găsi un om

Care să meargă în faţa lui

Plin de gânduri

Şi cu mâinile la spate.

 

Ca mine acum

În faţa monstrului negru

Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,

Şi care nu mă va ajunge

Niciodată.

Plural şi singular. Solitar şi solidar. Iată că poetul reface lectura paradoxului lui Zenon din Elea, într-un index subtil ce merge de la metafizică la politică, într-un ethos puternic şi pur. Ahile nu va trebui să învingă niciodată.

Ah, dar se face târziu, dragul meu George Popescu! Să mergem să luăm a mia cafea. Să închinăm pentru poet. Solitudine. Récife. Étoile. O cafea simplă. Doar o cafea pentru a schimba lumea. Exact cum a spus Marin Sorescu – Femininul ca Leit-motiv:

O cafea neagră voi servi, totuşi,

Din mâna ta.

Îmi place că tu ştii s-o faci

Amară.