L-am cunoscut prin anii ’80 când, printr-o conjunctură deloc întâmplătoare, ne întâlnisem, asemeni legendarilor muşchetari, o mână de “bolnavi” ai benzilor desenate. De departe, subţirelul Valentin îmbrăca formele fine ale lui Aramis, dar Banda Desenată e întotdeauna înşelătoare în numai două planuri, aşa încât, atunci când se mişca, eroul nostru căpăta ceva din stângăcia lui Monsieur Hulot. Şi comportamentul său era derutant. Aerul lui de seriozitate se destrăma ca o pânză putredă atunci când îi citeai BD-urile, halucinante prin umorul debordant. “Herta, fata cu ochii de aur” sau “Cel mai mult micului Johann îi plăceau stelele” făceau furori în micuţa noastră comunitate şi ni se părea de neînţeles indiferenţa unor almanahuri ale vremurilor în a-i respinge creaţiile. Dar ce conta că nu era publicat?! Valentin desena pentru propria-i plăcere (şi a noastră, judecând după încrederea cu care ne trimitea originalele tocmai de la Orşova!), trezindu-se cu noaptea în cap pentru o oră de creaţie înainte de a pleca la serviciu. Iar dacă timpul a deschis în ’89 o portiţă spre viitor, BD-istul nostru a deschis o fereastră către trecut şi dintr-o dată burleştile “Ştiaţi că…” au fost înlocuite cu “Le Mitocain roumain”, cu “Sfântă dictatură proletară” sau “Cântecul lui Foaie verde”. Câtă vervă, cât umor…, dar dincolo de cele câteva linii simple trasate de mâna sigură a lui Valentin se ţes adevărate poveşti despre destin şi împlinire, despre viaţă şi moarte. Sună pompos? La Valentin pomposul are ceva din firescul secolului trecut. Citiţi “Halta din Strehaia” şi veţi descoperi Marquez-ul român. Al nostru, al oltenilor.
Valentin Iordache
Valentin Iordache în viziune proprie
Halta din Strehaia (1)
Halta din Strehaia (2)
Moştenirea
