Anacronica activitate – lectura

30 aprilie 2018
Autor

Mă întreb adesea dacă lectura mai înseamnă ceva în acest tumultuos început de secol XXI. Ştiam din lecturile mele (!) că reflexul de a parcurge o carte vine din nevoia omului de poveste, de redescoperire a mitului şi a adevărurilor primordiale, aşa cum le-a relevat Vasile Lovinescu. Mai ştiam că cititul este obligatoriu în edificarea unei civilizaţii, iar şcoala este templul esenţial al devenirii întru fiinţă (şi pe asta am citit-o!).

Ce s-a întâmplat cu minunata activitate care ne colora vacanţele pe când eram elevi? Piaţa de carte în România suferă de tiraje minuscule. Nu ştiu în alte părţi cum e, dar acolo, mai peste tot vedem că există o piaţă de desfacere imensă, deci sunt alte condiţii. Totuşi, plaiul nostru mioritic a văzut şi tiraje de zeci, dacă nu sute de mii de exemplare în „epoca de aur”. Ce blestem, tot mioritic, a căzut pe capul nostru? Cauzele sunt multe, dar la origine trebuie căutate în sistemul educaţional, deficitar şi suficient de distrus de multiplele reforme politice succedate de-a lungul timpului. Dovadă că nici respectul pentru dascăl – altădată unul din cei trei stâlpi ai comunităţii rurale, alături de popă şi medic – nu mai există. Profesorii au salarii mici şi autoritate limitată asupra elevilor, drept pentru care sunt adesea agresaţi de aceştia. Imaginea devine descurajantă când, tot din lecturi, aflu că în Japonia doar dascălii au privilegiul de a nu se închina în faţa împăratului. Elevii nu prea mai învaţă mare lucru, aşa că dragostea pentru lectură este ultimul lucru pe care te-ai aştepta să li se înoculeze în perioada studiilor. De unde să apară, aşadar, viitorii cumpărători şi cititori de carte? Iar nevoia de poveste poate fi ostoită şi cu nişte filme bine făcute. La urma urmei, imaginea are întâietate şi efortul intelectual de a imagina şi abstractiza este cu mult mai mic.

Nici eforturile editurilor şi a acelei părţi instituţionalizate de a trezi interesul pentru lectură nu este mai inspirat. Ni se prezintă prin imagini şi sloganuri, altfel bine ticluite, ideea că lectura e un hobby, o modalitate de a-ţi omorî timpul în mod plăcut, neapărat într-o atmosferă idilică cu un foc în şemineu, când afară ninge, într-un şezlong, cu o băutură exotică dacă este vară sau la o masă pe care tronează compoziţional, alături de câteva flori de culoare, o farfuriuţă cu prăjituri. Niciunde nu se vorbeşte despre cărţile care ţi-au schimbat viaţa la un moment dat, care ţi-au impus o nouă perspectivă asupra lumii, sau cărţile în care te-ai (re)descoperit, în care ţi-ai tradus stările, trăirile sau acţiunile, identificându-te cu personajele sau situaţiile prezentate. Pentru că, până la urmă, cărţile asta fac: ne pun în faţă o oglindă şi ne ajută să ne vedem mai bine, să ne împăcăm cu situaţiile tumultoase, să ne explicăm de ce viaţa e aşa şi nu altfel, văzută prin ochii noştri. Şi nu în ultimul rând, să devenim mai buni. Dacă nu cu ceilalţi, măcar cu noi înşine.

Lectura este interfaţa prin care Dumnezeu ne vorbeşte despre noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


trei + = 9

Caută