Umorul lui Zafon

14 octombrie 2018
Autor

Câteva mostre din cartea “Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon (Ed.Polirom, 2013), în care autorul, un romancier de excepţie cu un stil narativ sobru, dovedeşte că poate avea şi umor:

„Eu o urmam îndeaproape, studiind mediul şi remarcând prezenţa unei jumătăţi de duzină de feline şi a doi papagali în culori aprinse şi de o mărime enciclopedică pe care, după cum mi-a explicat servitoarea, Barceló îi botezase Ortega şi, respectiv, Gasset.”

 

„Era creştină practicantă şi devotată Fecioarei de la Lourdes până în pânzele albe. Se ducea zi de zi la biserica Santa Maria del Mar să asculte slujba de la ora opt şi se spovedea de cel puţin trei ori pe săptămână. Don Gustavo, care se declara agnostic (ceea ce Bernarda bănuia că e o afecţiune respiratorie, ca astmul, însă pentru domnişori), susţinea că era matematic imposibil ca servitoarea să păcătuiască îndeajuns pentru a menţine un asemenea ritm de spovedanie.”

 

„Când sărmana se trezea după două zile, librarul îi cumpăra trandafiri, bomboane, o rochie nouă şi o ducea la cinematograf să vadă un film cu Cary Grant, care în opinia ei era bărbatul cel mai frumos din istorie.

— Auziţi, şi se zice de Cary Grant că umblă cu bărbaţi, murmura ea, îmbuibându-se cu bomboane de ciocolată. Cum se poate aşa ceva?

— Gogomănii, declara Barceló. Bădăranii şi tontălăii trăiesc într-o stare de perenă invidie.

— Ce frumos vorbeşte domnul. Se cunoaşte că aţi fost la universitatea aia cu sorbitul.

— Sorbona, o corecta Barceló fără acreală.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


+ patru = 13

Caută